-
Niciunde
Nu ştiu şi nu pot să-mi explic de unde am teama asta cumplită de singurătate, când de fapt şi de drept doar când sunt singur sunt eu însumi. Mereu am avut impresia că toţi ceilalţi sunt parte din decor, ei existând doar ca persoana mea să poată lua fiinţă. Exact aceeaşi senzaţie din copilărie când obişnuiam să mă rotesc teribil, eu fiind centrul întregului univers, ceilalţi-simpli sateliţi pe care eu îi vedeam atunci gravitând în jurul meu.
Şi în viaţă suntem mereu singuri în tot ceea ce facem: ne naştem singuri, murim singuri, iar parcursul este atât de amăgitor, încât doar prezenţa iminentă a Doamnei cu coasa ne luminează cu crudul adevăr. Nu moartea e grea, ci gândul că vom pierde tot ceea ce ne este nouă drag, tot ceea ce ne-am obişnuit să ne aparţină şi să fie mereu al nostru. Acolo, în pragul Marii Treceri, vedem într-adevăr zădărnicia şi nimicnicia noastră în dorinţa de a transmite celorlalţi o parte din noi. Din inefabilul din noi! Am vrea ca toată lumea să-şi amintească mereu de noi, de micile prostii făcute împreună, de amorurile noastre, de bucuriile şi durerile trecute la comun, de felul cum arătam, cum eram şi cum ne mişcam într-o lume haotică creată de noi. De parcă asta ne-ar ajuta DINCOLO cu ceva! Devenim treptat o amintire vagă şi cădem mai apoi în anonimatul puzderiei de figuranţi care au tocit scena acestui grandios teatru căruia noi îi spunem viaţă.
Mi se întâmplă adesea să mă comport exagerat de frumos cu multe persoane, numai ca, în eventualitatea morţii mele, să-şi aducă mereu aminte de mine numai de bine. De parcă ţărna de pe mine ar fi atunci mai uşoară! Este aici o formă exagerată de egoism- eu le fac lor bine, dar în binele meu(zică-se!). Mi-e groază când stau şi mă gândesc cât de mult mai am de trăit din viaţă!
Moartea este de fapt o pierdere totală la persoana I. Din alt punct de vedere eu îl văd mai senin în faţa morţii pe Robinson Crusoe, care trebuia să renunţe la un moment dat doar la Vineri, decât oricare alta din persoanele pe care le cunosc, inclusiv eu. Privită din prisma morţii, singurătatea, aceea adevărată, a naufragiatului, este o binecuvântare.
Moartea e tocmai raţiunea de a fi! Şi fiecare om moare în felul lui, în sinea şi în singurătatea sa. Cândva am văzut în târg un sicriu şi am avut ferma convingere că eu trăiesc. Deşi pare stupid, aşa este. Participăm la înmormântările celorlalţi tocmai pentru a ne aminti de fiecare dată că noi suntem vii şi trebuie să mergem mai departe.
Uităm treptat de moartea celorlalţi dar ne amintim adesea că noi încă suntem în viaţă.
Candva fi-vom şi noi scoşi din casă cu picioarele înainte, şi vorba lui Sadoveanu, în timp, fi-vom făcuţi ulcele.
scris in urma cu multi ani...
duminica, 20 iunie 2010, 11:31
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
.png)
Hmmm... foarte frumos scris, dar extrem de trist... Doar ca L-ai uitat pe Dumnezeu in toata 'afacerea' asta, si tocmai El ne ofera Viata si sansa de a fi nemuritori! Ne-a oferit-o prin moartea Lui pe cruce, si ni Se ofera la fiecare Liturghie, sa-L mancam, sa-L bem si sa fim cu El! Si tocmai asta e bucuria! Ce credem ca avem e doar timpul de a ne asterne nemurirea... depinde doar de noi sa-L primim in suflet, ca El asteapta la usa inimii sa-I deschidem. E un gentleman, nu intra nechemat. De-am sti ce pierdem, uitandu-L, nu ne-ar incapea in suflet bucuria de-a-L avea si cunoaste... Doamne ajuta!