-
Cronica regretelor
Acum am rămas singur în salon şi nu cred că voi mai avea timp să-mi termin de scris memoriile, postumul meu mesaj adresat ei. De mic copil avusesem început de meningită, mai apoi sinuzită cu serioase complicaţii, pentru ca în final să mi se depisteze o tumoare malignă neoperabilă, la nivelul creierului.
Cu o lună de zile în urmă am fost la un chef. La fel ca de fiecare dată în ultimii ani, m-amhotărât să mă îmbăt pentru a mă face de râs – fapt ce cred că mi-a reuşit destul de bine. A doua zi mi s-a făcut nespus de rău; am crezut că este durerea de cap care urmează după fiecare beţie. Starea aceea a persistat mult timp, aşa că a trebuit să mă prezint la un medic să mă consulte. Au urmat nişte controale care mai de care mai sofisticate, iar rezultatul analizelor a fost devastator.
De ce ţi-e frică nu scapi niciodată; nu mi-e frică de moarte, mă gândesc de mult timp la ea – de fapt, de mic copil. Preferam însă o moarte fulgerătoare. Pe de altă parte, nu vreau nici să mă sinucid; nu pot accepta să-mi aleg singur felul în care să mor. Oricum, nici acum poate că nu e târziu – sunt la etajul V al spitalului, acelaşi la care am stat şi când am fost operat de apendicită.
Şi de ce mă rog m-ar speria moartea? Oamenii sunt inconştienţi – de aceea se tem ei de moarte. De ce nu ne temem însă de faptul că ne-am născut? Căci acum aşa văd eu lucrurile: când ne naştem sufletele noastre vin din neant, din haos, din repaos, de nicăieri. Iar când murim ele nu fac nimic altceva decât să se întoarcă de unde au venit. Deci, altfel spus, ar trebui să ne temem mai întâi de faptul că ne-am născut, şi abia apoi şi de moarte.
“Nu există pentru om decât trei evenimente: naşterea, viaţa şi moartea; nu simte când se naşte, suferă pentru că trebuie să moară şi uită să trăiască.” – a spus cândva cineva, iar eu l-am nesocotit la acel timp.
Bănuiesc că de acum trebuie să vină şi ea pe aici, să mă viziteze – cred că a auzit de la ceilalţi despre mine. Au trecut doi ani şi mai bine de când a plecat în Italia, de când m-a părăsit pentru celălat. Doi ani şi ceva de când am încetat să mai exist. S-au scos însă vizele cerute României pentru ca cetăţenii acesteia să poată circula liber în Europa. Cu acest prilej a venit şi ea ACASĂ într-o mică vacanţă. Stai liniştită, te vei întoarce repede la el, te asigur! Regret însă că odată cu mine va muri şi pseudoiubirea noastră şi nimeni nu va şti vreodată sublimul şi candoarea împrăştiate de noi în tot acel timp.
Metastază a avut şi cel de lângă mine; azi dimineaţă i-au dat drumul acasă, cu clepsidra în buzunar – medicii nu mai aveau ce să-i facă. “Poate vreo minune, un miracol... Au mai fost cazuri... Dumnezeu e mare!”, îi tot spuneau ei nefericitului. Acelaşi lucru e valabil însă şi pentru mine.
Mâine vor veni şi ai mei să mă scoată de aici; verdictul este dat, m-am prins, iar scadenţa o voi afla doar eu, la vremea mea. Oricum, mă simt uşurat şi împăcat cu mine însumi; nu vreau să se afle nimic despre marea mea trecere.
Cioran era expert la 21 de ani în problema morţii. Fals! Aşa credea el, dar lucrurile nu au stat deloc aşa. A murit destul de târziu, în Franţa, Doamna cu coasa râzbunându-se cu vârf şi îndesat pentru sfidarea lui. A murit de Alzheimer, debil, uitând cu desăvârşire limba poporului care l-a zămislit, implorând numai în limba lui Camus. Păi da!, el era expert, dar nu a murit la 21 de ani, ca mine!
Blaga, poetul luminii, a înţeles mai bine esenţa vieţii şi a cunoscut, graţie trilogiei lui, cum să ajungem împăcaţi la El, la Marele Anonim. “Ştiu că acolo unde nu este moarte, nu e nici iubire, şi totuşi, opreşte Doamne ceasornicul cu care ne măsori destrămarea...” /??
Ciudat lucru – de ceva timp am tot felul de halucinaţii şi am impresia că delirez în neştire. Frânturi de amintiri, crâmpeie din alte vieţi, regretul de a nu mai avea regrete... Doctorul a prezis astfel de simptome – tumoarea îşi măreşte în timp volumul, şi apasă din ce în ce mai mult pe un vas de sânge, împiedicând alimentarea cu oxigen a creierului. O moarte lentă, o scurgere a vieţii înapoi spre repaos.
Într-o seară, cuprins de jocul hazardului, i-am spus că nu mi-a mai rămas timp, nu atât pentru ea, cât şi pentru mine. Atunci niciunul dintre noi nu a bănuit gravitatea providenţială a spuselor mele.
E primăvară – afară pulsează viaţa: pomii au înflorit, roiesc peste tot insecte, se aud triluri de păsărele...Afară-i histeria, iar eu sunt aici, înăuntrul meu, numărându-mi firicelele de nisip. Îmi va fi dor cu siguranţă de tot ceea ce mă leagă pe mine de acest pământ, de această viaţă; am crezut cu toată fiinţa în mitul fericirii prin iubire, numărâdu-mă şi eu la rândul meu printre cei mai iubiţi dintre pământeni. Acum, stând în acest salon monstruos, simt că aş vrea să trăiesc mai mult ca niciodată.
Ce zi o fi astăzi? Oare cât o fi trecut de atunci? M-am externat de o săptămână şi mai bine, şi EA tot nu a venit să mă vadă.
Astăzi l-am văzut pe tata plângând pentru prima oară în viaţa mea. În casă deja s-a aşternut o atmosferă de doliu – am în nas permanent o senzaţie puternică de miros de tămâie.
Fratele meu stă de azi dimineaţă la căpătâiul meu şi veghează – a venit acum rândul lui. Nu am mai mâncat nimic de câteva zile. Îi cer să-mi încarce stiloul ţi apoi, la rugămintea mea expresă, îmi aduce o oglindă. Sunt de nerecunoscut: ochii, cândva plini de viaţă şi de lumină, sunt acum atât de inexpresivi; trăsăturile feţei sunt supte, părul ud de-o transpiraţie rece. Mi-e milă de toţi ceilalţi care mă privesc.
De vreo două zile se perindă prin casă tot felul de rude, amici, foşti colegi, etc. Vor probabil să fie siguri de ceea ce au auzit; oricum nu mă catadicsesc de prezenţa lor. Acum este timpul marii mele aşteptări: oare care dintre ele va veni prima?
Tata boleşte şi el; e din ce în ce mai slăbit – regret să-l văd astfel. Mă întrebă dacă vreau totuşi ceva(un fel de ultimă dorinţă) şi nu ştiu ce să-i spun. Nu mă pot abţine şi încep să plâng. Da – ăsta era singurul lucru pe care mi-l doream: să plâng. Renunţ astfel şi la ultimul dram de demnitate. “Mi se prăpădeşte băiatul, mi se prăpădeşte băieţelul”, repetă mecanic mama, aiurind. Aprinde tremurând o lumânare şi o rezeamă de degetele mele inerte, pe care eu deja mi le simt reci; îmi cerşeşte din ochi s-o iert.
Sună cineva la uşă – inima-mi tresare – EA trebuie să fie, mi-e dor de EA, şi simt organic scurgerea ultimilor mele firişoare de nisip. O forfotă nebună, iar ceilalţi îi fac loc să treacă. Ceara se scurge pe mâini, încălzindu-mi totodată şi trupul. EA este! Apuc însă să-i mai admir încă o dată ochii, de-o frumuseţe răvăşită. Încearcă sî-mi vorbească...Da, îmi vorbeşte! Lacrimile i se înnoadă în bărbie şi am vaga impresie că repetă mereu acelaşi lucru: “Te-am iubit, dar te-am ucis...Te-am iubit dar te-am ucis...Te iubesc!”. Se apleacă deasupră-mi şi-mi sărută ochii; mai văd însă, pentru o secundă, chipurile îndurerate ale celorlaţi, ale străinilor de mine. Sărutul îmi pecetluieşte definitiv ochii – ultim sărut, zeiţă scoborâtă printre muritori, şi-o ultimă suflare.
Mă înconjoară o beznă lăptoasă, şi simt o nesperată uşurare. Şi apoi NIMICUL...
scris in urma cu multi ani...
duminica, 20 iunie 2010, 11:40
5 comentarii:
-
Astept ... cronica zilei de azi :)
-
M-a prins...povestirea, aşa tare, încât am trecut-o direct prin suflet, fără să mai cer CTC-ul creierului...
Parcă prea multă tristeţe la purtător aş spune, si abandonare...
Cât este adevar din cele scrise de tine Dănuţ?
-
cred ca stii raspunsul elena, iti spune sufletul... inefabil.
-
Doamne,ce tristà mai este......
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
.png)
Nimicul... dar si nimicul poate fi sublim:-<