.
  • Unde începe şi unde se terminã Lilu?


    Mai jos puteti citi o poveste frumoasa, dar trista, care nu-mi apartine, si care mi-a parvenit acum cativa ani, pe vremea cand eram student in Iasi. Daca va place stilul, va recomand sa cititi si 'Invitatie la vals' de Mihail Drumes, sau 'Scrisoare de dragoste', de acelasi autor.




    Unde începe şi unde se terminã Lilu?

    de Irina Ioaniţescu




    I. Prima zi

    1011… se debiteaza cu capitalul varsat… nu, ca e de pasiv. Se debiteaza cu micsorarile.. Nu, cu capitalul nevarsat. Hmmmmm… 456 = 1011. Cum naiba era?!
    Urc scarile grabit. E si douazeci si cinci. Al dracului ceas! A dracului contabilitate! Am stat treaz pana la 4, incercand sa gasesc o noima tuturor conturilor astora. Ma doare capul de nesomn si mai sint inca 3…….. 2 etaje. Dupa ce ca au pus examenul asta in “zori” (imi place rau cuvantul asta!), l-au catarat si la ultimul etaj…. Nu de alta, dar sa scoata si sufletul din mine!
    Alerg! Nu mai ajung sigur, e si jumate. Misto e ca singurul lucru care se vede clar in bezna asta e liftul. Si ce, crezi ce merge?! Vezi sa nu! E doar asa, ca sa-mi pot inchipui eu o realitate paralela, in care ajung la timp, si fara febra musculara.
    Respir greu! Ale dracului tigari… de maine ma las! Jur! Azi nu pot, ca o sa simt nevoia dupa examen. Ma uit optimist la placuta: etajul 5. Shit! Eram sigur ca am numarat 6. MEZANIN-ul!!! La naiba cu cine l-a inventat! Ce rost poate avea un etaj cu numele mezanin?? Nici macar nu este un etaj. Este o rusine pentru specia lui ( a etajelor!!!). Nici nu-i de mirare ca l-au sarit la numaratoare. Stupid! Las-o balta! Unde ramasesem? Asa, da. 1011, cont de pasiv…
    Si apoi m-a lovit!! Dragostea??? Se poate… pe moment n-a fost decat un cucui, desigur, sinurul motiv plauzibil pentru care am picat examenul la conta. M-am trezit imprastiat pe scari, la doi pasi de telul meu inca neatins ( sala 0602 ). Ma adun de pe jos cu demnitate, … o ajut si pe ea… ii adun foile… I le dau. E buna rau! Dar ce vorbesc prostii…. Examenul!!! Este si 35!
    Dar ia mai da-l in colo de examen… daca m-a lovit dragostea aici pe scari, intre etajul 5 si etajul 6 (fara sa pun la socoteala mezaninul)??? Ma uit in jos pe scari. A disparut spre mezanin frumoasa mea, lasand in urma o mecla buimacita – a mea, desigur – si un plic verde (verde?! credeam ca tipele folosesc doar plicuri roz…). Il ridic. Il studiez. E verde! Il sucesc. Nu scrie nimic. Ma intorc din drum (etajul 6 = etajul fatidic!!!). Nici urma de ea. In definitiv, ia mai da-o-n colo. Ce sa-i fac eu daca e impiedicata?
    M-am zapacit de tot! Intru in sala: galagie! Ma asez in ultima banca, cea mai recomfortanta din punct de vedere psihologic, scot foile, pixul si calculatorul si ma holbez la plicul verde: evident, primul impuls este sa-l deschid. Il miros. Nici urma de parfum imbietor. O fi de dragoste? Pai da, ca cine isi tine facturile in plicuri verzi? E groasa treaba cu plicul. Gata! Il deschid orice-ar fi. Daca e ceva, il lipesc dupa aia cu scuipinol.
    Ma uit suspicios in dreapta si-n stanga, apoi precaut in dreptul usii, sa vad daca proprietara plicului sau destinatarul (?) ma ameninta cu vreun proces pe rol. Nimeni nu-mi acorda nici cea mai mica atentie – cu exceptia ochelaristei din randul doi care ma urmareste mereu pe culoare cu-n aer nevinovat. Ascund plicul sub banca si il desigilez dintr-o miscare brusca si imprecisa – asemanatoare primei mele experiente sexuale –astfel ca plicul verde e facut bucati. Nu-i nimic, oricum era oribil! Am scos la lumina doua pagini: Cerneala neagra. Taieturi. Mazgaleli. Hieroglife. Plus o pata minuscula de ulei pe prima pagina, coltul din dreapta jos care n-a scapat ochiului meu sensibil. Of, in fine, o descifrez cu o mutra dezintersata, de parca eram de-o viata violatorul de corespondenta. Poftim:
    “Sar peste inceput, pentru ca acesta este sfarsitul! …………………A trecut socul? …………Iti trec chiar acum o mie de ganduri prin cap? (Nuu, doar unul: gagica asta e sucita, clar!) Eu am doar unul: intre noi totul s-a terminat. S-a terminat de mult, stii de asta vara, povestea cu pantofii….. (cu pantofii?!) dar nu vreau sa dezgrop mortii. Pur si simplu nu te mai iubesc! Si cum asa stau lucrurile, iti trimit si tie scrisoarea verde. (E nebuna?) Si te rog sa nu ma urasti. Stii ca urasc explicatiile si ca nu le pot da. Stii ca urasc despartirile si ca nu ma pot abtine sa nu plang. Stii ca urasti sa ma vezi plangand.”
    -De dragoste?
    Cine naiba? Ma uit furios in drepta. Era Costea, de la mine din grupa. Ranjea ca bou’ la mine. Il ignor si ma intorc cu spatele la el. Citesc mai departe:


    “Sa nu incerci sa ma cauti, ca n-are nici un rost! (Prost sa fie sa mai incerce…) Mai tii minte la Busteni cand am luat-o razna si am fugit in padure? (De ce nu ma mir?! O pacoste!) Doamne, cum m-ai cautat atunci. Dar trebuie sa recunosti ca tot eu aveam dreptate! (Cum sa nu, femeia??? Intotdeauna!) Macar acum in ceasul al douasprezecelea. Cat de mult te iubeam atunci. Mereu ma gandeam ca tu esti Fericirea si eu sunt Nebunia (Coincidenta??? )! Eram nebuna de fericire. Dar mi-a trecut, asa cum intra un val de caldura in congelator si ies aburi. (SA-RI-TA!) E vina ta! E vina mea! Ce mai conteaza…
    Daca iti vrei tricoul si cartile si pozele si periuta de dinti si CD-urile si zilele si noptile inapoi, vorbeste cu Cati – stii unde sa o gasesti – si o voi ruga eu sa ti le inapoieze.
    Uite, ca sa nu ma urasti de tot, anexez ultima mea creatie! Iti este dedicata.

    Lilu.”


    Ma uit pe pagina cealalta: o poezie! Da-o-n colo, ca nu-mi arde. Auzi tu, domnisoara “Li lu” – ce nume mai e si asta- e “poeta”! Asa sunt toate, daca nu-s isterice si geloase, sunt poete sarite de pe fix. Nu-l mai iubeste de la faza cu pantofii, intelegeti… probabil ca ea umbla desculta, si omu’ a pus-o sa se incalte, sau ceva. Sau nu, au strans-o pantofii atat de tare, ca i-a trecut si de dragoste si de tot. Nuuuuuuuu, si mai tare: l-a gasit pe el iubindu-se pasional cu pantofii (cu toc!) ai prietenei ei, care statea desculta (si deazbracata) in baie si se spala pe dinti cu periuta ei (verde!!). Ma rog. Ma ridic in picioare. Bag scrisoarea in buzunarul de la spate la pantaloni, si involuntar il caut din priviri pe nefericitul destinatar. O fi Stere, ala cu pantofii rosii ?? Hi, hi! Sau poate bou’ ala de Stan, care se scobeste mereu in nas. Nuuu, ca ala umbla cu o bruneta, una buna rau, care vine mereu la curs la finante. Oricum nu mai conteaza. Scrisoarea oricum n-o mai primeste azi. Ma intreb, tipa cu care m-am ciocnit o fi Nebuna sau vreo prietena de-a ei…..
    E si 45. Imi zboara Nebuna din cap in momentul in care intra Oprescu, contabilul sef. Ma sucesc in dreapta si arunc un :
    - Zi si mie ma, ca nu stiu prea bine la conturile de capital!
    Costea se uita de sus la mine… pun pariu ca asta a stat pana la 5 sa invete si a ajuns pana la stocuri. Da-l in ma-sa de tocilar, ca iau eu examenul si fara el!
    M-am grabit cu presupunerile…. Primesc subiectele, si o data cu ele si o palma dupa ceafa: “ Las’, domnu’ Angheni, ca tot ne vedem noi la vara…” Seminaristul, Cocosatu’, nu ma poate suferi, desi nu m-a vazut decat de doua ori. Ma uit: CACAAAAT! Majorarea capitalului social prin subscrierea a 1000 actiuni, valoare nominala…………. Disperat!!!!!!!! NU mai vreau contabilitate! Ce ma fac??? Costeaaaaaaaaaa!!!!! Degeaba, ca-i pe numere, si-al meu sigur e cu ghinion.
    Incerc sa ma adun. Afisez o imagine detasata cand il surprind pe Cocosat cum ranjeste la mine. Ma prefac ocupat: iau calculatorul si socotesc cate minute au mai ramas pana la vacanta. Aproximativ 21,600. Mai arunc o privire la subiecte. Bineeeeeeee, las’ ca v-arat eu voua contabilitate:

    “ Subiectul 1.
    456=% - 12000
    1011 - 10000
    1041 - 2000

    Oare aceasta simpla ecuatie sa fie esenta vietii? Oare cifrele si tabele contabile pot traduce oamenii si visele si sentimentele si dorintele si patimile? Oare contabilitatea inspira pe cineva sa faca lucruri marete? Oare stiinta contabila ma va ajuta vreodata sa depasec vreun moment dificil in viata? Da, probabil ca voi invata cum sa trisez statul la impozitare… Sau, probabil ca imi voi da osteneala la vara. Va salut respectuos!

    Subiectul 2.
    Ciuciu!”

    Mai citesc o data. Mor de ras! Unerori sunt atat de mandru de mine, ca-mi vine sa ma pup! Evident ca aceasta era ciorna, si ma indoiesc ca cineva isi va da obosela macar sa le rasfoiasca in cautare de perle inainte sa le transorme in avionase si barcute. Oricum, trecem acum la partea distractiva: grilele! Sunt 10. Ma uit totusi peste ele in speranta vreunui miracol ( desi ma indoiesc teribil ca ar fi introdus in grile ceva de genul: Masina ideala este: a) rosie; b) Ferrari; c) a mamei; d) a lui Costea. Hmmmm, sunt in dificultate…). Provizioane! Rezerve! Capital! Stocuri! Bla! Bla! Iau pixul si incercuiesc: c); a); c); a); d); e); c); a); c); a). Deosebit!
    Ma uit la ceas: 8 si 25. Gata! Mi-a ajuns! Oricum nu mai am ce face o ora, decat sa dezvolt “ciuciu” de la subiectul 2, dar nu mai am chef. Ma uit la Costea: ce umbra palida de om! Ia uite-l cum sta aplecat peste foaia aia! Parca intreaga lui existenta depinde de examenul asta. Nerodul!
    Ma ridic din banca, imi adun lucrurile si simt mutra triumfatoare a lui Cocosatu’, dar nu ma uit. Las lucrarea pe catedra. Oprescu imi zambeste cu subanteles. Da-l in ma-sa! Ies. Sunt nervos rau! Nu din cauza nestiintei mele contabile, nici macar pentru zambetele ironice ale contabilului sef. Pentru ca am stat azi-noapte pana la 4. Pentru ca nu m-am ambitionat. Pentru ca, in definitiv, tot eu sunt fraierul. Macar o sa moara Cocosatu’ de oftica daca o sa citeasca lucrarea. Cu gandul asta zambesc impacat, cautand cu disperare tigarile. O mie de draci!!!! Nu le am! Shit! Ma asez pe calorifer la geam sa analizez situatia: e dramatica! Semn divin ca ar trebui sa ma las?! Pedeapsa divina?! Nuuuuu, nici Divinitatea nu se trezeste la ora asta…
    Si acu’? N-am chef sa ma duc acasa. Il si vad pe Bob cel Vesel si Intelept (colegul meu de apartament – e din Ludus?!): “Si?… Ce-o facut Maria Sa, Ivan cel Groaznic? O relatat despre sensul existentei contabile sau despre relativitatea timpului ?? Ma inchin umil in fata intelepciunii voastre, preamaritule!!!” Da-l in ma-sa! Pe cine naiba sa sun la ora asta! Am chef sa ies undeva la o cafea!
    Scartaie! Ma uit in dreapta. Se deschide usor usa liftului. Deci functioneaza imputitul! Ma intorc nepasator cu privirea pe fereastra. Ce anost! In afara de acoperisurile terne, zidurile gri, ciorile, norii si oamenii marunti de jos imi provoaca o repulsie nestapanita. Un miros cunoscut imi gadila narile. Fum! De tigara!!! Ma intorc spre lift. O creatura chircita pe jos langa perete fumeaza nervos. Uraaaa! S-a trezit Divinul! Ma apropii.
    Incercare esuata de a fi haios:
    -Nu te supara, fie-ti mila de un suflet pierdut, si alina-i suferinta cu o tigara!
    Creatura s-a dovedit a fi totusi o fata…. Doamne, ce fata (cel putin cred ca era fata, desi nu-mi puteam da seama exact sub atatea haine!)! Asa o figura de papusa, dar cu o claie de par negru nepieptanat ce-i cadea in ochi. Niste haine…, multe! Cred ca avea vreo doua pulovere, un ditamai paltonu’, un fular roz si unul verde (??!!) si niste blugi de doua ori cat ea. Deodata se ridica spre mine doi ochi imensi (adica foarte mari!) si rosii – cred ca a plans… poate s-a uitat in oglinda! – si imi intinde pachetul de Marlboro rosu (bleaaah – dar parca mai puteam comenta!). Mormai un “multumesc, si pan’ sa mai apuc sa zic ceva…
    -Cat e ceasul? ma intreaba cu o voce gatuita, inecata de plans.
    -Aaaaah……. 9 fara 20. Ma balbai.
    Isi ingroapa capul intre genunchi si suspina.
    Ezit:
    -Ai patit ceva? boule, nu vezi ca plange?! Pot sa te ajut cu ceva?
    O privesc insistent. Dar nici nu banuiam ca incercarea mea de a fi politicos (sau poate o curiozitate impulsiva…), va declansa furtuna:
    - Nu ti se pare cam prezumtiv din partea ta?! (zau ca nu ma asteptam la asa ceva! Doar pentru o amarata de tigara si pentru ca am incercat sa fiu amabil…) se ratoieste la mine tuguind buzele. Ce, crezi ca daca am ochii rosii inseamna ca am plans? Ca sunt slaba si amarata si ca am nevoie de colacul tau de salvare…? Stai linistit ca nu ma inec eu asa usor. Am inotat si in ape mai tulburi. (ma holbez. Nu stiu ce sa spun. Clar! E nebuna!). Suspina.
    - Am crezut doar ca….
    - Ca-mi esti dator pentru o amarata de tigara. Se vede ca nu ramai prea des fara tigari. Fumatorii se ajuta intre ei… Zambeste, e tare draguta cand zambeste!
    Nu stiu ce-mi veni, dar ma asez pe jos langa ea, tragand cu sete din tigara. Timid:
    -Astepti pe cineva?
    -Nu stiu! Nu stiu de ce am venit. Nu stiu ce voi face. Nu stiu ce-i cu mine. Nu stiu de ce mi-am legat de gat doua fulare – lasa, stiu ca ai observat… Zau ca nu stiu!
    Se crispeaza. Isi strange genunchii la piept si suspina. Ii observ sosetele. Una neagra si una mov. Imi vine sa rad, dar ma abtin. Continua printre sughituri:
    -Auzi? (nu merge acum gluma aia trista cu “din ‘81”, nu?) i se lumineaza fata. Ai avut examen aici?
    Intrigat:
    -Ihi…
    Din ce in ce mai optimista:
    -Ai iesit primul?
    -Da, de ce?
    -Ah, de nimic….. Pauza…… Din senin: N-ai gasit cumva un plic verde pe jos cand ai iesit?
    Raman traznit!!! Miii de draci! Nebuna cu scrisoarea! Nu-mi vine sa cred! Involuntar duc mana la buzunarul din spate al blugilor si plimb degetul mijlociu pe marginea taioasa. Indes foile mai adanc, si cu un aer total nevinovat:
    -Un plic verde? De ce, ce era in plic?
    Neincreaztoare:
    -La-i gasit sau nu?
    Hotarat:
    -NU!
    Si cand ma asteptam mai putin izbucneste din nou furtuna. O apuca un plans inecacios si isteric. Nu stiu ce sa fac. Nu pot pleca. O curpind in brate. Se zmuceste si da cu capul de perete (asa-i trebuie!!!). Plange si mai tare. Isi cuprinde chipul in maini si lasa capul incet pe umarul meu. Ma topesc de tot, si ii trag usor mainile in ale mele. Tremura. Ma simt neajutorat. Ma gandesc ce ar fi facut Bob in locul meu. Ia mai da-l in ma-sa.
    Mamos:
    -Gata!…gata! Linisteste-te!
    Ironic:
    -A murit cineva?… (proasta idee!)
    Se opreste din tremurat si imi arunca o privire taiosa si rosie printre sughituri:
    -Esti un mare prost! ( cine vorbea… domnisoara “val de caldura in congelator”…). Nu stiu ce-mi veni sa socializez acum cu ultimul mohican… se ineaca….. ia mai du-te dracului ca ma descurc si singura!
    O zguduie din nou plansul. Orgoliul meu masculin a suportat destul. Ma ridic brusc, lasand-o dezorientata pe jos. Demn, ma scutur de praf, pipaind instictiv buzunarul de la spate.
    Usor “jgnit”:
    -N-ai decat…. Siiiii… multumesc din nou pentru tigara!
    Apas ostentativ pe buton sa chem liftul (era acolo!, dar ea era prea “zguduita” sa realizeze asta). Dau sa cobor. Intre etajul 6 si etajul 5 (observati ironia!), “nebunia” ma apuca de brat si ma trage inapoi.
    Rugatoare:
    -Imi cer scuze! Nu stiu ce m-a apucat. In general sunt o “caramea”, asa zicea Seb. Acum am ajuns o salata de boeuf!
    Imi vine sa rad. Ma abtin. Adaug victorios:
    -Spanac cu ficati si maioneza! Si daca mai plangi, fasole cu carnati si mustar cu hrean si smochine!
    Rade cu pofta. Isi sterge lacrimile:
    -Hai ca mi se face foame.
    Increzator:
    -Inainte sa mori de inanitie… sau de ras, din cauza mea, evident… imi spui si mie ce s-a intamplat?
    Zambeste . Imi face cu ochiul in semn s-o urmez si se ghemuieste din nou pe trepta de langa lift. Ma asez ascultator langa ea. Cine-o fi si “Seb” asta?
    Incepe:
    -Eeee… inca un suspin (Doamne, femeile astea!)… prietenul meu… adica nu mai este….stii, scrisoarea verde…
    Voit dezorientat:
    -Aia de pe jos?
    -Ihi! E scrisoarea de despartire. N-am dormit toata noaptea. M-am gandit. (Clar: femeile gandesc (?!) prea mult!)…… si altfel n-am stiut cum sa ma despart de el. Stii (NU!), azi e ziua mea cu ghinion! ( azi e 23 ianuarie!!!) Toate-mi merg pe dos. Dupa ce am stat t-o-a-t-a noaptea sa ma gandesc cum sa fac, m-am hotarat sa scriu scrisoarea. Eu urasc despartirile. Nu stiu ce sa spun si incep sa plang. Aiurea nu? (Chiar ca! E revoltator de simplu: “Iubi, stii, eu m-am gandit, si, noi ne-am cam indepartat, avem alte drumuri, bla, bla…). Dar nu pot! Si cu atat mai putin la telefon… Am stiut, daca nu o fac azi, nu o mai fac niciodata. Am scris-o. Am pus-o intr-un plic si (nu zice nimic de poezie, ca si uitasem de ea) am sunat-o pe prietena mea Cati, o aiurita si ea. ( intalnirea mea de dimineata!). M-am dus la ea cu plicul si am rugat-o sa-l lase ea dupa examen, ca avea si ea examen la drept. Ii zic raspicat sa i-o dea dupa examen, sa nu-l supere prea tare, dragul de Seb…. (iar suspina…)… si sa-l pice. Da de unde. Asta vine la 7.30, baga capul pe usa si nu-l vede, slava cerului, si-o ia la fuga inapoi, ca avea examen in alta cladire. Se ciocneste cu-n aiurit pe scari si-i cade plicul din buzunar. Tampita!
    Aprinde o tigara. Mi-o da! Mai aprinde una. Ii tremura mana. Continua:
    -Cand ajunge in sala, vede ca nu mai are plicul si se crizeaza. Ma suna. Pe mine ma apuca isteria. Stii, eu sunt ferm convinsa ca daca lucrurile nu merg, exista un motiv, iar mie clar nu imi mergeau. Si apoi, eu scrisoarea aia nu puteam s-o mai scriu o data… (De ceeeeee???). Am innebunit. M-am imbracat. Am fugit pana aici, iar acum habar n-am ce naiba o sa fac… Eu nu pot vorbi cu el, intelegi? (NU!)
    -Da, dar atunci de ce ai venit? De ce mai stai aici? Tot vei da cu ochii de el.
    Zambeste:
    -Dar tu, de ce mai stai?
    -Am eu motivele mele.
    -Motivele tale, plus unul de-al meu. Acum ca ai ramas cu mine in ceasul asta rau, trebuie sa ma ajuti! (trebuie?). Tu ce ai face in locul meu?
    -Pai, in primul rand, m-as pieptana (se uita revoltata la mine prin bretonul ciufulit)…. Apoi mi-as cumpara urgent inca o soseta mov (acum rade!) si as compune din nou scrisoarea aia. Doar ca nu stiu daca se mai gasesc plicuri verzi pe undeva. In cel mai rau caz, putem s-o impachetam in fularul ala verde, care oricum nu se sufera cu celalalt.
    Nu mai rade:
    -Nu mai pot scrie inca o data scrisoarea!!! Mi-am pus acolo cele mai intime si sincere ganduri, care, rescrise, ar fi doar o copie palida a celor de azi-noapte. Nu se poate. (e dusa rau..) Hai sa ne gandim la altceva.
    Triumfator:
    -Pai atunci, mai stai (ma uit la ceas) jumatate de ora, si stai frumos de vorba cu el… ii explici care-i situatia (care-o fi? Ah da! Pantofii!!!) si apooooi…..
    Neasteptat:
    -Ma astepti jos la intrare, si mergem impreuna sa bem o cafea……. Asa, sa ne (ne?) calmam nervii… hmm?! Ce zici?
    Ce sa-i zic, ii zic sa ma lase dracului in pace, sa se interneze, sa-si asorteze ciorapii si sa nu mai alerge dupa cai verzi (ha!) pe pereti, ca n-are rost. Suna telefonul. Ma uit, e Bob. Ce-o mai vrea si asta? Ma ridic:
    -Scuza-ma o secunda!
    S-a enervat. Imi vine sa mor de ras. Traisca Bob! Raspund:
    -Da ma, ce e?
    “Ai terminat cu examenul? Cum fu?”
    -Deosebit! Merit premiul Nobel pentru contabilitate… dar eu, baiat finut, ma multumesc si cu un 10.
    “Bravo ma…..auzi, uite de ce te-am sunat… sunt in cacat… ai mei nu mi-au trimis inca banii pentru taxa, si astia nu vor sa ma bage in examen. Si am examen dupa-amiaza la istorie politica… stii ca am stat toata saptamana sa invat sii…”
    Enervat:
    -Da, si eu ce pot sa fac?
    “Pai, ma gandeam ca poate ai tu sa ma imprumuti cu 3 milioane, doar pana saptamana viitoare, ca imi iau salariul, si se rezolva… Dar imi trebuie astazi neaparat! Iti ziceam de aseara, dar vorbisem cu varul meu, si pana la urma n-a mai putut. Hai ca, uite, spal eu vasele toata luna, si fac si aprovizionarea cu bere. Ce zici?”
    -Imi pare rau de incurcatura, zau, dar…..
    Ce sa zic, ca oricum el spala vasele? De unde sa-i dau eu 3 milioane?! Deodata, ma fulgera asa un gand negru. Ma uit la nebuna mea: dadea nervoasa din picioare, lovindu-si ambii genunchi de fularul verde. Ma retrag secretos spre geam sa pun la punct planul diabolc cu sarmanul Bob, pe numele lui complet: Robert N. Catana.
    Mieros:
    -Sigur ca te ajut, cum sa nu. Trebuie sa vorbesc cu tata sa vad daca mi-a alimentat cardul (nu trebuia sa vorbesc, stiam ca aveam bani pe card!), si scot eu acum 3 milioane.
    “Bai, multumesc mult, n-ai idee cum m-ai scos din cacat! Daca pot vreodata sa te ajut cu ceva..” Ba bine ca nu! O sa m-ajuti tu, Bob dragule, chiar in seara asta.
    -Zi, poti sa vii acum la ASE? Sa zic, in 20 de minute in fata la Comert…
    “Sigur, cum sa nu, ne vedem acolo in 20 de minute!”
    -Sa nu intarzii, ca am treaba, auzi!
    Ma indrept spre lift si apas tacticos pe buton. Micuta isterica se face ca nu observa. Tacticos, ma consult cu ceasul (9.15), si intr-un sfarsit:
    -Deci te astept in fata la 10 fix, bine?
    Zambesc cu subanteles. Ea ridica privirea si roseste. Doamne, ce simpatica este creatura asta! Se ridica. Imi vine pana la umar. Imi vine sa-i zic cat de dulcica este. Imi vine rau: nebuna s-a ridicat pe varfuri si m-a sarutat pe obraz!
    -Ce stai ca prostu’? Nu vezi ca-i aici? arata spre lift. Sa-mi tii pumnii, sa nu m-apuce plansu’!
    Ii zambesc. Inchid usile si privirea incepe sa coboare de la chipul dragalas cu ochii mari si plansi, la fularul roz, la fularul verde, la buricul acoperit de doua randuri de pulovere, la genunchii ascunsi de marginea paltonului, la sireturile desfacute si intr-un final la scrisoarea “verde” pe care o tin acum strans in mana. Pufnesc in ras!
    Si asa se incheie (?) prima aventura din ziua asta fatidica. Sunt ametit. De unde-o fi aparut si creatura asta nesuferita? Lilu! Cum naiba o cheama? Tresar! Chiar! Nici nu stiu cum o cheama! Opresc liftul si ma intorc. E tot chircita pe aceeasi trepta. Fumeaza. Era s-o rastorn cu usa de la lift. Ma aplec cavalereste si intind mana:
    -Ivan!
    Chicoteste:
    -Turbinca?!
    Nu ma dau batut. Ironic:
    -Angheni…Ivan Angheni.
    Imi intinde senzual o mana firava cu degete lungi de pianista:
    -Liliana. Dar dumneavoastra puteti sa-mi spuneti “Domnisoara Neacsu”… rade.
    Ii sarut mana cu o eleganta ce l-ar fi umbrit si pe don Juan de Marco:
    -La dispozitia dumneavoastra, domnisoara Neacsu. Pe mai tarziu.
    De data asta chiar am plecat. Am luat-o pe scari si am plutit pana la mezanin. Am traversat pasarela pana in Comert si am iesit. Afara e 23 ianuarie si ninge atat de frumos….. Ma asez la coada la bancomat. Scot banii grabit si ma uit dupa Catana. Intr-un final apoteotic apare, vesel si intelept ca de obicei:
    -Vaneeea! Scuze de intarziere (era 9.25!), metroul e de vina. Ai reusit?
    -Buna… da, uite banii, 3 milioane, da?
    -Da mai, mersi mult de tot, ca nu stiu ce faceam…
    Serios:
    -Ma, da’ mi-i dai saptamna viitoare, ca se supara tata. Stii ca nu-i place cand imprumut bani…
    -Cum sa nu, ca de obicei? 13% dobanda, nu?…Glumesc (ha!ha!ha!). Stii ca iti sunt recunoscator!
    Glumet:
    -Lasa ma, pentru prieteni, oricand! Si plus de asta, cine stie cand trebuie sa intorci serviciul…. (ii fac aluziv cu ochiul ;). Ca tot veni vorba, tu ce faci diseara?
    -Ce sa fac, n-ai zis ca stam sa ne uitam la meci? Nu e diseara?
    -Pai, tocmai asta e, eu mi-am facut alte planuri… ma uit insistent la mutra lui de curca chioara (poarta ochelari!), dar nu se prinde bou’!
    -Las’ ca nu se supara Tov. Bob din atata lucru…. imi iei o bere si trece. (Nerodu’!!!)
    -Hai, vino cu mine pana la Britt Café, mai vorbim pe drum….. Ia asculta Robert draga (ii zic asa numai cand vreau sa par extrem de serios…), n-ai putea cumva sa te duci la varu-tu sa vezi meciu’ ?!?! Mai stai si tu de vorba cu el (si cu vaca de nevasta-sa, hi, hi!), ii scoti ochii cu banii astia….. dormi la el…………vii maine frumos acasa, luam un film si niste bere, si ne distram ca baietii! Hmm, ce zici?
    -Bai, nu stiu ce sa zic… sunt cam certat cu varu-miu, si… da bine, lasa, c-oi vedea eu cum fac, si n-o sa ma vezi diseara…. Da’ ce, ai agatat ceva?
    -Ei, lasa, nu-ti bate tu capu’ , vezi-ti de examenul tau si vorbim maine, bine?
    -Bine ma….. hai ca nu mai intru, ca ma grabesc…..te salut! Ah, vezi ca o sa trec dupa-amiaza sa-mi iau niste chestii de care am nevoie.
    -Bine….Bob!……Multumesc!
    -De nevoie! rade.
    S-a dus. Bine lucrat! Bravo domnule Angheni, te felicit, si iti inmanez din partea colectivului acest premiu onorific, semnificand o lunga si stralucita cariera de neintrecut de abil manipulator:
    -Doua moccacino!
    -50 000….. imediat va dau si restul!
    Zambesc. Imi vine sa le zambesc tututror si sa le spun ce bine imi pare ca se despart. Lilu si Seb(astian?). Bleah! Vanea si Lilu (hmmm…). Iau un exemplar din “the Guardian”, cele doua moccacino si ma asez la o masa langa geam, sa pot privi afara: ninge atat de frumos… Tresar. Scrisoarea! O scot precaut din buzunar. Citesc:

    “Despartire

    Amprenta ta pe perna mea,
    un vis mototolit in asternut,
    buza de sus topita de cafea,
    un Tine-ngandurat si mut…
    Tacere.

    Si ce a mai rams din “noi”?
    Un “tu”, o “eu”, un maimutoi,
    un cald, un frig si doua ploi,
    trei ceasuri rele, doua moi…
    Melancolie.



    A douasprezecea noapte
    s-a asternut peste al treisprezecelea ceas.
    Destinul e cafea cu lapte.
    Ma uit: doar zatul a ramas…
    Sfarsit.”

    Simpatica! Cam puerila, dar simpatica. I se potriveste perfect stilul asta stangaci. Imi place mult Lilu. Are un quelque chose! Asa sleampata cum e, si tot e mai feminina decat toate fufele de la mine din serie la un loc. Si pare atat de fragila! Teapa ei, ca daca totul iese cum am planuit eu, fragila sau nu, diseara a mea e! Trebuie doar sa-mi joc cartile cum trebuie. Ce, n-am fost eu desemnat “neintrecut si abil manipulator”?! Plus ca este si destul de vulnerabila acum… Ia mai da-o-n colo! Parca n-am eu lucruri mai importante la care sa ma gandesc. Ca de exemplu, ce? Ca de exemplu scoala! Gata! De maine ma apuc de invatat! Promit!… Fir-ar, de maine trebuie sa ma las si de fumat! Si urmatorul examen e nasol…. Nu, clar, trebuie sa aleg! Ori ma las de fumat, ori ma apuc de invatat, una din doua. Ma hotarasc maine dimineata, bine? Bine!
    Din nou afara. E 10 fara 5. Si voiam sa trec si pe la avizier sa vad cand e urmatorul examen, si, mai important, la ce! La orice-ar fi, e nasol! Las’ ca o sa-l sun pe Costea sa-l intreb.
    Ma intreb: n-ar fi frumos sa-i iau si o merdenea? Nu mai am rabdare! Alerg! Cacat! M-am umplut de moccacino… Sper sa merite efortul. Ajung pe Caderea Bastiliei. Ce naiba imi bate inima asa repede? Respir greu. De la fuga, evident. Ale naibii tigari. M-am hotarat: de maine ma las, si de luni ma apuc de invatat. Imi cumpar totusi un pachet de Kent de la taraba din fata, si scanez dintr-o privire marea de fete palide ce se foieste in jurul meu. Nici urma de ea, sau de cineva de la mine din serie. S-o fi terminat examenul? E si 5. Sigur s-a terminat, ca a inceput la 8 si a durat 2 ore. Ce-o fi facand Lilu? Poate ii frange inima lui Seb chiar acum… Sunt nervos!
    Traveresez strada si cumpar doua merdenele de vis-à-vis. Ma asez pe o treapta de unde pot observa in liniste intrarea in facultate. Aprind o tigara si astept…. Poate nu mai vine! Poate n-a putut sa vorbeasca cu “cizmarul”, si acum nu poate sa dea cu ochii de mine… Mai rau: poate a uitat!
    Ma uit obsesiv la ceas si astept. Astept. Astept. Imi bag picioarele! Nu mai astept! Da’ ce? Eu oi fi prost, nu? Strivesc furios mucul celei de-a treia tigari, ma scutur de zapada si ma ridic. Iau moccacino si merdenelele si ma indrept dezamagit spre Piata Romana. Arunc disperat o ultima privire inapoi. Cand, sa-mi pice fata: pe cine vad iesind din facultate, tinandu-se de mana????? Nebuna mea cu fular verde siii…… Costea! O mie de draci!!!! Constantin Sebastian! Nici prin cap nu mi-a trecut: Lilu si Costea! Imi vine sa vomit! Pe bune, imi vine sa vomit. Mooor de nervi! Ce naiba fac acum? In primul rand trebuie sa scap de merdenelele astea, ca arat ca un prost. Altruismul intruchipat: le daruiesc vanzatorului de la taraba, un mos zgribulit de frig (si spera constiinta mea, si de foame…). Imi zambeste.
    Calduros:
    -Cu placere mosule! Uite, ia si un moccacino, sa te incalzesti. Ea, (ma uit trist in dreapta, unde se pierdeau in multime Lilu si Costea…) nu merita!
    Deodata: o revelatie! De ce sa renunt eu ca prostu’ ?! Nuuuuu, domule Angheni, de data asta nu te las sa te dai batut: tine-te dupa ei. Sigur se duc la Irridium sa vorbeasca. Ma pufneste rasu’. Ce fata o sa faca nebuna cand o sa ma vada… Si Costea! M-am hotarat.
    Ma indrept agale catre Irridium sa-mi fortez norocul.
    Aici mi-am petrecut multe ore din viata mea de student. Deja sunt de-al casei. O data am iesit in oras cu una dintre chelnerite, Cristina. Simpatica foc, dar cam saraca cu duhu’, daca-ntelegi ce vreau sa zic. Am dus-o la cel mai prost si siropos film din istoria dragostei – dar recomandat pentru un first date. A plans ca proasta la sfarsit, de parca toate visele ei romantice depindeau de finalul iminent fericit, in care el si ea se reintalnesc, se iubesc si… atat. Ma rog, i-am zis ca o s-o mai sun. Si chiar am mai sunat-o de cateva ori, insa mi-am pierdut subit interesul, cand mi-a zis ca ea nu se culca cu un tip, decat daca au o relatie stabila, daca il iubeste. S-o ia dracu! Puteam s-o fac sa ma iubeasca ( fara sa fiu increzut, se pare ca am oaresce impact asupra sexului frumos…), dar trebuia sa investesc prea mult timp si efort, si sincer, nu merita! Oricum tot ea mi-a zis dupa aceea ca iese cu un tip de vreo 30 de ani, insurat si plin de bani. Saraca!
    Am ajuns in sfarsit! Sunt nerabdator sa vad cum o sa iasa. Intru si dau cu ochii de Cristina. Intru in vorba cu ea, cercetand in acelasi timp micuta incapere, cu doar patru mese, doua ferestre si o soba de teracota. I-am reperat la ultima masa de la fereastra. Ea e cu spatele la mine, dar Costea ma vede si ma striga bucuros (semn ca nu a primit inca vestile proaste):
    -Vanea!
    Doamne, ce-mi mai bate inima! Ii cer scuze Cristinei si ma indrept sovaielnic catre masa din colt:
    -Salut ma, ce faci?
    Ea nu se intoarce, in schimb Costea, jovial, imi face semn sa ma asez, sa stau cu ei la o cafea. Ma asez langa tov. Costea, fata in fata cu destinul, care casca ochii la mine, in timp ce sangele-i invadeaza obrajii livizi. Moare de nervi (hi!hi!hi!), si eu exaltez in sinea mea de fiecare minut de fastaceala ce se frange intre mainile ei firave: onoarea lui Vanea e razbunata. Lilu e la pamant.
    Nepasator:
    -Siii….domnisoara?! Prietena ta?
    Costea taranoiul, o cuprinde cu mainile lui badarane de umerii firavi. Incurcat:
    -Cat de nepoliticos din partea mea (IDIOTU’!)…. Lilu, el este Vanea, colegul meu de grupa, cred ca ti-am mai vorbit despre el. Vanea, Lilu, prietena mea (mai vedem noi….)!
    Imi intinde mana timid si rugator, cu o privire ce ar fi miscat si o stanca. Stapanindu-si cu greu emotiile (spre marea mea satisfactie):
    -Incantata!
    Ii strang mana cu putere, in semn ca secretul ei este in siguranta.
    Costea, ingrijorat:
    -Lilu, ce-ai, nu ti-e bine? Esti cam palida. Catre mine: saracuta, s-a trezit de dimineata numai ca sa-mi faca o surpriza si sa ma astepte dupa examen…
    Ironic:
    -Admirabil!
    Lilu, coplesita:
    -Scuza-ti-ma o secunda!
    Se retrage. Ma simt un pic vinovat, insa imi trece repede. Costea incepe sa flecareasca, iar eu ma gandesc cum sa procedez mai departe, sa las destinul sa-si urmeze calea naturala, sa-l desparta pentru totdeauna pe Costea de Lilu, sa o impinga in bratele mele, si apoi mai departe…
    -Ce-ai facut la examen? Cum ti s-a parut? Floare la ureche, nu?
    Total dezinteresat:
    -Sincer, pe mine examenul asta ma lasa complet rece. Eu am alte prioritati. Cert e ca n-am prea invatat si nu cred ca il trec, dar las’ ca ma descurc eu, nu-ti face probleme.
    -Bine, dar tu iti permiti sa pici un examen, eu daca pierd bursa o-ncurc! Ai mei conteaza si pe putinul asta pe care pot eu sa-l aduc, si pe urma, nici n-am altceva mai bun de facut decat sa-nvat.
    Afectat:
    -Eu te admir, sa stii! Nu stiu cum te descurci tu cu doua slujbe si cu atata invatat. Cum de mai ai timp pentru tine, pentru prietena ta (ii arunc o privire subtila peste spancene..,)
    Ofteza:
    -Paaai…. Nu prea mai am, dar Lilu (care tocmai apare), intelege, nu-i asa Lil?
    Zambeste cu tristete (ba bine ca nu!)
    Apare si Cristina, cu aerele ei de femeie fatala:
    -Cu ce te servesc dragule? O Stella, ca de obicei?
    Superior:
    -Nu scumpi, adu-mi o cafea. Neagra! Tare! Cum imi place mie!
    -Imediat!
    Pauza. Lilu e trista. Eu incep sa regret ca am venit. Costea, vesel, incearca sa schimbe subiectul:
    -Siiii…… ia spune Vanea, de la cine scrisoarea de dragoste care te captiva dis de dimineata?!
    Tresar! Miiiiiiiii de draci!!! Inocent:
    -Care scrisoare?
    Nu se lasa:
    -Aia din plicul verde (Lilu tresare, si casca din nou ochii la mine)… pe care o tot inghesuiai pe sub banca! Ce, credeai ca n-am observat?! Catre Lilu: stii Lil, Vanea e un mare cuceritor. Se tin femeile dupa el ca mustele. Nu-i asa Vanea?
    Rade ca bou’ ! DOBITOCU’!!!!!!
    -Eh, hai ca exagerezi (degeaba, Lilu mai are un pic si explodeaza…)… Si, de fapt, habar n-am despre ce vorbesti.
    -Bine, las-o moarta! ……. Scuzati-ma un moment, ma cheama natura!
    Se ridica. Ce naiba fac acum? Disperat, dau si eu sa ma ridic:
    -Ar cam trebui sa plec si eu … V-am retinut destul!
    Lilu rabufneste:
    -Si nu mai poti amana 5 minute?!? Uite, ti-a venit cafeaua!
    Costea se retrage, iar eu simt ca mor! Sorb din cafeaua firerbinte si o privesc stanjenit cautand o cale de retragere. Cine naiba m-a pus sa-mi “fortez norocul”???
    Sfidatoare:
    -Scrisoarea!
    Sincer:
    -Imi pare rau! O scot din buzunar si i-o intind cu-n aer vinovat. Ma ridic.
    -Stai jos!
    Nu-mi vine sa cred ce calma este. Ma asteptam sa o apuce isteriile, sa planga, sa ma injure, orice…. dar nu calmul asta! Se uita in spate. Isi pune paltonul si imi spune:
    -Lasa banii pe masa si hai mai repede!
    Las o suta de mii, ma imbrac si o urmez ascultator. Doamne, ce caracter! Lasa scrisoarea pe masa si o ia la fuga, impiedicandu-se de scaun. Ii fac semn Cristinei si pornesc dupa ea intr-o cursa nebuna, nebuna… Afara e 23 ianuarie si ninge atat de frumos. Alerg! Ma uit precaut inapoi, dar nici urma de Constantin Sebastian. Poate a avut un soc si a lesinat… Ce mai conteaza acum?! Conteaza s-o prind din urma pe Lilu si sa-i explic. Ce sa-i mai explic, probabil ca a inteles si singura. Sa-i explic ca am fost un mare prost si ca imi pare rau? Nu mai conteaza… O ajung si o apuc de mana. Se smuceste. Se opreste si se uita la mine. Rade! Nu-mi vine sa cred. Chiar e nebuna! Si deodata m-a lovit! Dragostea? Poate… tot ce pot sa spun este ca mi s-au taiat picioarele. Buzele ei... Buzele mele... Inchid ochii si ma las in voia primului sarut ce avea sa-mi schimbe lumea. Unde ma aflu? Deschid ochii. Lilu ridicata pe varfuri ma strange in brate si rade de se prapadeste. In stanga, un mos dupa o taraba imi zambeste cu subanteles. In dreapta, patiseria imprastie un miros de vanilie. In spate, un Costea buimacit, citeste o scrisoare de adio. De sus, un fulg singuratic se topeste pe obrazul meu. In fata, Lilu, o ia agale spre Piata Romana. Eu? O urmez. Incotro? Cine stie… Cui ii pasa?
    O apuc din nou de mana. Nu se mai smuceste. E vesela. Poate chiar fericita… e libera! E atat de frumoasa… Intr-o mare de oameni grabiti, Vanea si Lilu se tin de mana si aluneca usor pe bulevardul Magheru. Afara ninge si este 23 ianuarie. Este ora 12 fix si timpul se scurge ca de obicei, dinspre Piata Romana catre Universitate, dinspre stanga spre dreapta, dinspre ieri spre maine, spre tine, spre noi…
    Incepe:
    -Zi-mi despre tine! Cine esti? Cine ai fost? Cine vrei sa fii?
    Cum naiba sa incep? Simplu:
    -Sunt Ivan. Prietenii imi spun Vanea. Niciodata n-am visat sa ajung economist… dar pana la urma, economist voi fi. Am 21 de ani si sunt Scorpion (de parca ar avea vreo relevanta…). Ai mei au divortat cand eu aveam 8 ani. Tata locuieste in Portugalia si imi alimenteaza cardul lunar. Mama e avocat, s-a recasatorit si are o fetita de 6 ani, Suzi. De doi ani m-am mutat intr-un apartament cu doua camere, la etajul 4, in Drumul Taberei. Locuiesc cu Robert Catana, zis si Bob cel vesel si intelept, student la Stiinte Politice in anul 2. E din Ludus (?!). De doua ori pe an fac turul Romaniei, si imi vizitez si bunicii, lipoveni……… Vreau sa fiu altfel, sa spun ceva ce n-a mai fost spus niciodata, sa fac ceva ce n-a mai facut nimeni pana acum. Vreau sa fac un film. Vreau sa scriu o carte. Vreau sa fac parasutism. Vreau sa calatoresc. Vreau sa iubesc. Vreau sa citesc toate cartile din lume. Vreau sa invat sa fiu fericit… Sunt: stupid (chiar ca!), spun mereu aceleasi lucruri, nu invat, nu fac parasutism, nu iubesc, nu sunt fericit. Sunt ca toti ceilalti.
    Pauza. Da’ ce-mi veni? Parca m-am tampit de tot… niciodata n-am debitat atatea tampenii la un loc. Parasutism?! Incep sa aflu lucruri noi despre mine…
    -Ciudat!
    -Ce-i asa ciudat?
    -Ca ne asemanam atat de mult (punct lovit?!)… bine, mai putin partea cu parasutismul. In schimb, eu imi doresc sa fi stiut sa cant la chitara…
    Sincer bucuros:
    -Te pot invata, daca vrei. Nu-i chiar atat de greu. Si pe urma, eu mereu am crezut, sau am vrut sa cred ca poti face orice, daca iti doresti cu adevarat.
    -Sa inteleg ca nu iti doresti cu adevarat toate lucrurile alea pe care le-ai insirat mai devreme?! Altfel ma gandesc ca acum ai fi indragostit nebuneste, ai scrie o carte, ai calatori si mi-ai spune ceva ce nu mi-a mai spus nimeni nicodata….
    M-a prins! E tare sireata… Cum o scot acum la capat?
    -M-ai prins! E adevarat. Poate nu-mi doresc destul de tare. Tocmai de aceea spun ca sunt ca toti ceilalti. Toti au vise, toti au idealuri, pe care, probabil, nu le vor atinge niciodata. Poate mi-e pur si simplu frica sa incerc. Mi-e teama, ca o data ce am cazut, voi prefera sa nu ma ridic, decat sa cad din nou. Si chiar nu vreau sa-mi petrec restul vietii tarandu-ma prin noroi.
    -Nu-mi vine sa cred! Chiar nu ma asteptam la asa o explicatie banala… (o urasc!). Tu, care le stii, asa, pe toate, ar trebui sa stii ca, daca nu cazi, nu te poti ridica, daca nu incerci, nu poti reusi. Parca te vad: ai 40 de ani, o sotie draguta care isi asorteaza pantofii la geanta, sau invers,doi copii cuminti care invata bine, un ciobanesc german pe care il cheama Nero, o firma de export care-ti aduce multi bani si o casa mare cu gradina. Idilic? Nicidecum! Esti tare nefericit. N-ai iubit niciodata. N-ai scris nici o carte. N-ai fost nicaieri, decat in delegatii si in luna de miere in Italia. N-ai facut niciodata parasutism. Esti nefericit. Esti exact ceea ce nu vroiai sa devii: un oarecare economist. Te urasc!
    Am ramas mut…. Cine se crede? Cu ce drept? Cu ce drept se baga asa in sufletul meu, cu ce drept vine ea sa-mi spuna mie cine sunt, cine voi deveni? Cum de poate sa vada asa prin mine? Oare sunt atat de evident? Sau….
    -Nu cumva nu sunt eu cel pe care il urasti? Poate nu pe mine ma judeci pana la urma… Poate ca familia “idilica” pe care ai descris-o e o imagine care te bantuie, de fapt, pe tine. Poate ca ma intelegi atat de bine pentru ca esti la fel ca mine. La fel ca toata lumea…
    Se enerveaza:
    -Nu fi idiot!
    Aha! Domnisoara se crede speciala…
    -Si ce, ma rog, te face pe tine atat de speciala?
    -Stii ce? Nu trebuie sa ma explic in fata nimanui… mai ales a cuiva pe care de-abia l-am cunoscut… s-a intristat. Imi pare rau. Incerc sa schimb subiectul:
    -Si……unde inveti?
    -Daca tot vrei sa schimbi subiectul, hai sa vorbim despre scrisoare…. De ce ai luat-o? De ce nu mi-ai zis?
    Hmmm, de ce?
    -Pai, la inceput nu mi-am dat seama… apoi……
    -Apoi?!
    -Nu stiu de ce ma chinui… parca n-ai sti de ce nu ti-am zis… oricum, m-am simtit super aiurea cand a zis Costea de scrisoare. Chiar nu m-am gandit…
    Ma intrerupe nervoasa. Poate n-ar fi trebuit sa amintesc de Costea:
    -Chiar nu te-ai gandit! Oricum, nu mai conteaza acum…. Anul II la ATF… si imi place la nebunie ceea ce fac. Spre deosebire de altii… Si ca sa stii, nu am inca nici o frustare, si nici vreo teama de viitor. Eu stiu ca nu ma voi schimba niciodata, pentru ca niciodata nu voi face compromisuri, si voi trai asa cum vreau eu…. Asa ca, daca am parut ca te judec, nu e asa. Nu judec pe nimeni, dar am si pretentia ca nimeni sa nu ma judece pe mine.
    Pauza. Chiar nu stiu ce sa-i spun… Lilu……..Daca ar fi orice alta fata, poate as incerca sa par interesant cu replici inteligente, dar cumva, parca stiu ca n-o sa-mi mearga cu ea. Chiar o invidiez pentru ideile ei fixe. Nu cred ca are dreptate. Oamenii se schimba, iar principiile sunt apa de ploaie. Compromisurile stau la baza succesului. Dar ce sa-i explic ei? Nici nu cred ca-si doreste succes. Face ce face de amoru’ artei.
    Continua:
    -Nu voiam sa intru in discutii serioase, dar….. tu ai inceput!!! (Doamne, ce copila!). Si… banuiesc ca ai citit scrisoarea……
    Diplomat:
    -Daca-ti zic ca nu, o sa ma crezi?
    -Nuuuuuuuuuuuu……
    -Atunci, afla ca am citit-o.
    Parsiv:
    -Parca tu n-ai fi facut acelasi lucru in locul meu….
    -Poate… dar eu ti-as fi inapoiat-o!
    Incerc sa aduc discutia in favoarea mea:
    -Dar nu ti se pare ciudat cum s-au legat toate lucrurile astea astfel incat noi doi sa ne intalnim?
    Rade:
    -Doar n-o sa ma iei acum cu toate porcariile alea cosmice despre Karma, destin sau alte abureli… (se ineaca in ras) Lasa-ma sa ghicesc: faptul ca tu ai gasit scrisoarea pe jos a fost un semn fatidic ca trebuie sa ma intalnesti. Si, doua ore mai tarziu, destinul ti s-a implinit cand m-ai gasit ghemuita pe trepte, la etajul 6…
    Enervat:
    -Nu mai rade. Eu vorbeam serios. Poate pentru prima oara in viata mea, dar chiar vorbeam serios. Gandeste-te! De ce sa ma ciocnesc cu prietena ta? De ce sa piarda scrisoarea? De ce sa o gasesc eu? De ce am iesit mai devreme (intre noi fie vorba, stiu de ce, ca nu stiam nimic..)? De ce n-am plecat imediat? De ce am stat cu tine juma’ de ora? De ce te-am asteptat ca prostu’ juma’ de ora in strada, si de ce m-am enervat asa tare cand te-am vazut cu Costea? Si de ce, de ce ai fost cu Costea???
    Nu mai rade:
    -Coincidenta! Eu nu cred in destin. Eu cred, cel mult in coincidenta. Sa stii ca fiecare lucru care ti se intampla este efectul direct al unei decizii, oricat de neimportante, pe care ai facut-o… poate si fara sa-ti dai seama. Uite, de ce te-ai ciocnit cu Cati?
    Glumet:
    -Destinul?
    -Eu vorbesc serios, de ce?
    Nu inteleg unde bate. Dezorientat:
    -Pentru ca ma grabeam, si ea se grabea, si nu am vazut-o…. nu stiu! Unde bati? N-am luat nici o decizie care sa duca direct la ciocnirea asta, zau!
    -Ba da! De ce te grabeai?
    Culmea!
    -Aveam examen!
    -Si nu te-ai trezit la timp?
    -Hai mai, unde vrei sa ajungi? Zau ca n-ai dreptate. Ce vrei sa spui, ca am decis sa ma trezesc tarziu, ca am decis sa nu-mi invat pentru cacatu’ asta de examen?! Cred ca iti imaginezi ca am stat asa in cumpana intr-un moment crucial si mi-am zis: “ Sa-mi invat la conta……sa nu-mi invat…… Gata! M-am decis! Nu-mi invat!”. Nuuuuuuuuuuu, iti zic eu, nu m-a atras niciodata conta, si n-am avut niciodata ambitii de genul asta, sa demonstrez eu ca pot, daca pur si simplu nu vreau!
    -Si, ma rog, ce-ti place tie sa faci?
    Foaaarte subtil! Incearca ea, draguta, sa schimbe subiectul…
    Genial:
    -Imi place sa fac dragoste!
    Incurcata, incepe sa-si roada unghiile. Triumfator, incerc s-o scot din situatia neavantajoasa in care s-a bagat ( adica sa se puna cu mine…. Hmmm, mai bine sa si-o puna cu mine! Lasa domnu’ Angheni ca ajungem noi si-acolo… Rabdare!):
    -Nu vrei mai bine sa ne luam o cafea siiii….
    De-a dreptul extaziata:
    -Si-un dublu cheese imens de dublu si fara castraveti, cu o poartie uriasa de cartofi cu maioneza siiiii… uuun pliculet de fericire! (Ha! Nebunia are si simtul umorului…)
    Ne indreptam silentios spre McDonald’s. Lilu e ganditoare, iar eu si mai mult. Vreau s-o uimesc. Vreau sa-i spun ceva atat de amuzant incat sa-i dea lacrimile de ras. E atat de dulce cand rade….total alta.
    Alta sclipire de geniu:
    -Hai sa facem un targ: fularul verde pe micul dejun, ce zici?
    Lilu cantareste fularul verde, ca sa-i stabileasca valoarea (sentimentala, fara indoiala!):
    -Bine, dar atunci imi iei si o placinta cu mere si un shake de ciocolata. Se mai uita o data la fular. Si imi ramai dator cu o inghetata!
    -S-a facut. Batem palma?
    Imi intinde elegant mana fina cu degete lungi de pianista. Nu ma mai pot stapani. Ii sarut mana cu toata tandretea de care sunt in stare. M-a vrajit. Ea isi trage mana ca o apucata si imi arunca o privire ofticata peste sprancene. Vraja s-a rupt fix in fata la McDonald’s.
    -Te superi daca te astept aici?
    Nu prea inteleg ce urmareste:
    -Sigur. Hai ca vin imediat!
    Intru. Comand si astept sa-i scoata castravetii din fund….aaaaaah, din cheesburger. Ce dambla mai e si asta? O vad prin geam. Vorbeste la telefon in timp ce se plimba nervos de la dreapta la stanga. Oare vorbeste cu Costea? Oare imi pasa? Nuuuuuuuu. Ia mai da-o-n colo. Da ce i-o spune? Nu, m-am hotarat! Nu-mi pasa!
    Ies. E tare frig afara. Lilu inca vorbeste la telefon. Ii zambesc si-i fac semn ca imi vreau premiul. Cu o singura mana isi desface fularul verde de la gat si mi-l intinde. Are lacrimi in ochi. Ingrozit de o noua criza de plans, ma bate gandul s-o iau din loc. Insa imi aduc imediat aminte ca nu am unde sa ma duc si ca nici macar nu vreau sa plec. Imi leg fularul de gat si incerc sa trag cu urechea in timp ce Lilu se departeaza si imi face semn s-o urmez cu un gest de “scuze, nu mai dureaza mult…” Mergand in urma ei, incerc sa-i refac pasii si ma gandesc cum sa fac s-o inveselsc. N-am nici o idee…s-o gadil?! Hai ma fii serios, nu vezi ca-i suparata? Inchide telefonul si se opreste asteptand sa ajung in dreptul ei. Apoi fara macar sa se uite la mine:
    -N-ai uitat de maioneza nu?
    Nervos:
    -Cum era sa uit! Domnisoara mai doreste ceva? Pliculetele de fericire le doriti acum sau la desert?
    Rade cu pofta:
    -Hai, nu-mi spune ca te-ai suparat! Uite, fericirea este pentru tine, sa-ti mai descreteacsca fruntea. Poti sa ti-o torni in cafea, uite, zice si rupe un pliculet imaginar al carui continut il varsa in cafeaua mea. Ia, gusta!
    Intru in joc, si ma prefac ca sorb din cafea ( care era oricum prea fierbinte ). Deodata, ma schimb la fata, ma apuc sugestiv cu mainile de gat, incep sa tusesc intr-o lipsa severa de oxigen:
    -Aeeeeeer!!!!...aaaaeeeeer.
    Lilu se ineaca de ras in timp ce eu ma prabusesc agatandu-ma cu mainile de un stalp. Lumea se opresete, se holbeaza si trece mai departe.
    -M-ai otravit cu fericirea ta…. Acum sunt dependent! Ce ma fac?
    Serioasa, imi sopteste la ureche:
    -Te pun eu in legatura cu omul meu… dar te previn ca o sa te coste ceva. Si in plus, nu stiu daca meriti. Pot sa am incredere in tine?
    Imi face cu ochiul, dar am o presimtire ca nu e doar o simpla intrebare… Deci asa sta treaba?! Trebuie sa-ti castig increderea… hmmm… de ce ma indoiesc ca nu va fi chiar asa usor?
    Raman tacut. O prind de mana in asa fel incat nu-i ofer sansa de scapare. Ne pierdem in multime pe bulevardul Magheru, in tacere, ea studiind vitrinele cu iz de Craciun, eu cu privirea in gol, planuind o victorie.
    -Unde mergem? Ma intreba mai mult pentru a rupe tacerea decat din curiozitate.
    Atat asteptam:
    -Ai incredere in mine! N-o sa-ti para rau!
    -Bine, dar mi-e foameeee!!!
    -Hai sa ne panicam! Ai rabdare, stiu un loc perfect, si nu e departe de-aici.
    Acum, 2 secunde mai tarziu, imi pare tare rau ca i-am propus. Sa impartasesc cu ea cel mai personal loc al meu. Locul meu de refugiu. Acum nu va mai fi un refugiu. Va fi doar un loc, un loc unde duc fetele sa le impresionez. NU! Nu vreau! Incerc sa ma gandesc la alt loc unde as putea sa o duc. Am putea sa mergem la mine, sa iau masina si sa mergem la padure, la lac, unde le duc pe toate celelalte. Oricum o sa-i placa… dar picioarele mele se intdrepta hotarate spe locul acela, singurul in care eu sunt doar eu, deasupra tuturor. Daca nu o sa inteleaga asta, inseamna ca totul a fost in zadar, si jur ca nu voi mai incerca macar sa o aduc la mine in seara asta… Ba nu! O voi face sa vina in seara asta, si maine voi uita de ea pentru totdeauna! Oricum voi uita de ea… ce nevoie am eu de o nebuna care sa-mi complice existenta?!
    Am ajuns la Universitate. Ninge atat de frumos! Zapada s-a lasat grea pe umerii mei. Ma opresc in fata unui bloc inalt, chiar langa Intercontinental, vis-à-vis de fantana. Ma uit in sus nehotarat. Ma uit apoi la Lilu: ma cerceteaza curioasa prin bretonul ciufulit. Are nasul rosu de la frig si jumatate de fata ascunsa in fularul roz ce i-a ramas. Ii zambesc. Nu imi dau seama daca imi zambeste inapoi, asa ca dau la o parte fularul ce-i acopera gura. Inebunesc: se hlizeste la mine cu jumate de limba pe-afara. E adorabila. As vrea sa o sarut dar mi-e frica sa nu exagerez, asa ca o trag dupa mine intr-un gang, pana in scara blocului cu pricina. Are interfon, dar nu functioneaza, de cand au dechis in hol un Exchange Office, si lumea se vantura inauntru si afara fara sa intrebe nimeni nimic. Intru de parca as fi locuit acolo de cand ma stiu si ma indrept hotarat spre lift, si apas cu insistenta pe buton. Lilu e nedumerita si pun pariu ca se gandeste la ce e mai rau. Dar am rugat-o sa aiba incredere si nu cred ca va protesta pana la proba contrarie. Urcam pana la etajul 9, ultimul etaj, intram intr-un hol intunecat. Lilu e de-a dreptul panicata si pe mine ma distreaza situatia la culme. Cred ca are impresia ca vreau s-o violez, sau cel putin s-o abandonez acolo , intr-o gaura neagra, fara vise si fara micul dejun. Ma strange tare de mana si ma urmeaza tacuta catre capatul culoarului. O usa mare de fier… scotocesc in buzunar dupa bricheta.
    Dezamagita:
    -E incuiata!
    Ii stralucesc ochii de copil in fata unei placeri interzise. Lilu straluceste. Eu zambesc. Intind mana si scot la lumina de deasupra pragului prafuit un cui ruginit. Isi da si ea sema ca nu e prima data cand pacalesc lacatul ?.
    In soapta:
    -Inchide ochii!
    Contrar asteptarilor mele, chiar se supune. Usa scartie si se opune. Fortez. Deodata lumina si frigul de-afara imi invadeaza simturile. Ma uit in spate. Lilu isi strange pleoapele schimonosindu-se. O trag afara si raman apoi in urma ei. La semnul meu, deschide ochii. Se holbeaza in jurul ei, ametita si, sper eu, uimita. Se roteste in zapada inca neatinsa pana cade epuizata la picioarele mele. Nu zice nimic, dar nicioadata nu mi s-a parut o tacere mai profunda ca acum. O ajut sa se ridice si ma apropii de marginea terasei. Ma urmeaza tacuta. Ne asezam chiar pe margine, cu picioarele in afara. In jos: talpile mele, talpile ei, 2 689 987 de fulgi indreptandu-se catre o moarte sigura, 21 de copaci cheliosi, 4 blocuri gri, 43 de autoturisme, 2 semafoare rosii si unul verde, 2 guri de metrou, o fantana si 256 de oameni grabiti. In sus: nu ma pot uita, caci nu mi s-au obisnuit ochii cu lumina puternica. In dreapta: Lilu ma contempla la randul ei (ha!). In stanga: un imens panou publicitar imi blocheaza vederea catre Intercontinental. Mai bine, caci m-as fi enervat sa vad ca exista chiar la doi pasi un loc mai inalt si mai frumos! Ii intind cheesburgerul deja rece. Il infuleca cu pofta si pe nerasuflate. La ultima inghititura o apuca remuscarile:
    -Vrei?!
    Dau nervos din cap in semn ca nu. Cum poate sa manance intr-un moment ca asta? E o idioata!
    Isi aprinde o tigara cu privirea pierduta. Mi-o intinde, fara sa se uite la mine. O iau, ca sa n-o supar ( vad ca-i face placere sa-mi aprinda ea tigarile…), dar n-am chef sa fumez. Isi aprinde si ea una. Ofteaza:
    -Dac-ar sti oamnenii aia mici ca noi stam aici sus si ne uitam la ei…. Uite, ce grabiti sunt! Ce meschini! Doamne cat de mare ma simt! Tu nu?
    Zambesc pierdut. Chiar asa ma simt. Am pierdut locul asta pentru totdeauna. DA! Asa ma simt si eu! Mare! Era o lume mica acolo jos pe care eu am creat-o si pe care numai eu o vedeam. Acum…. o vezi si tu… nu, nu ma intelege gresit, chiar ma bucur ca ai reusit sa o VEZI… altfel ar fi fost in zadar. Dar, acum, de fiecare data cand voi veni aici imi voi aminti de tine. Si va veni o zi cand voi hotari sa nu mai vin deloc. Si ma voi opri jos in mijlocul strazii, ma voi uita pierdut in sus si-mi voi da seama: am pierdut tot!
    -Nu! Nu ma simt mai mare ca ei ( ce-mi veni?!)… Depinde doar de punctul de referinta. De-acolo, si noi le parem la fel…
    Nu se lasa:
    -Singura diferenta este ca de-acolo nu se uita nimeni in sus, nu sta nimeni sa-si puna intrebari. Deeeci, singurul punct de referinta este AL MEU! Intelegi?
    Rade! Are impresia ca m-a incuiat cu vrajeala ei filozofica. Ii cedez punctul de referinta… la urma urmei, ce mai conteaza. Am cucerit-o!
    -Da… este si asta un punct de refe.. aaah… de vedere.
    Se ridica. Se mai uita o data in jos si apoi se hlizeste la mine ca un copil:
    -Hai sa facem ingerasi!
    De-a dreptul plictisit:
    -Ce sa faceem???
    Nu se da batuta:
    -Ingerasi! Acum a inceput sa bata din picior nevrotic. Stiu ca n-o sa planga, dar ii fac pe plac oricum si ma ridic.
    Imi face semn s-o urmez. In mijlocul terasei se intinde pe spate si incepe sa dea din maini si din picioare ca o apucata. O privesc uimit, si nu realizez ce vrea sa insemne, pana nu se ridica. In urma ei, pe zapada, in fata ochilor mei neincrezatori apare un inger cu aripile desfacute si roba lunga. Ma umfla un ras nebunesc ( … hmmm, oare ma molipsesc?!)! Cand, ma trezesc cu un bulgare fix in nas! NUUUUUUUU! Asta nu! Oricum orgoliul meu a suferit destul! Ma reped la ea ca un uliu si o trantesc la pamant. Ii simt trupul zabatandu-se sub al meu si ma topesc odata cu zapada din jurul meu. Doamne, ce-as saruta-o, dar ma abtin. Nu stiu de ce, dar am impresia ca as strica totul. Ma dau involuntar la o parte si ramanem amandoi intansi pe spate, unul langa altul, in tacere. Nu mai ninge!
    Deodata, imi apare in fata ochilor un cap mare si negru ! Cineva ma apuca de guler si ma trage in sus. Mi se opreste inima o secunda. Imi vine repede la loc si ma smucesc cu toata puterea. Lilu sare si ea in picioare revoltata. Ne trezim amandoi fata in fata cu un mosulet penibil de amenintator ce suiera la noi prin cei doi dinti pe care-i mai are:
    - Fir-ati ai dracu’ sa fiti de vagabonti sinucigasi! Afaraaaaaaaa! Afar’ cu voi! Acu’ chem politia sa va ia, mamara ma-sii. Ce? Alt bloc nu gasirati sa va luati zilele, decat al meu ha? Las’ ca v-arat io voua…
    Imi dau seama ca nu e cel mai potrivit moment sa-mi arat barbatia, dar mosu’ naibii mi- a stricat momentul si m-a calcat rau pe batatura. Nu e prima oara cand il vad, insa pana acum nu m-a mai prins. Il prind si eu de umeri si-l imping usor inapoi. Lilu tipa la mine speriata si-mi dau seama ca mosu’ a cazut ca prostu’ pe spate. Imi pare rau, dar cred ca era manga oricum… Mosu’ se ridica impleticindu-se. Uuuf! N-are nimic. Lilu incepe sa rada.
    Superior:
    -Aha! Razi acum… dar te panicasei ceva! Recunoaste!
    Tragandu-ma:
    -Vanea, hai sa mergem te rog!Doamne, ce frumos suna numele meu din gura ei nebuna.
    O luam la fuga, lasand in urma injuraturile mosului impleticit. Ne pierdem in negrul scarilor si zburam inlantuiti pana la parter. Nu mai am aer, iar Lilu rade in continuu.
    Ne trezim din nou in strada.
    -Iti multumesc!
    Inspir cu pofta aerul rece. Sunt tare multutmit.
    -N-ai pentru ce! Ii zambesc… pentru ca stiu si eu prea bine ca are pentru ce. Profit de ocazie si pornesc la atac:
    -Da-mi te rog o foaie de hartie!
    Curioasa:
    -De ce?
    -Imi dai?
    Enervata:
    -De unde? N-am!
    Ma uit in dreapta si-n stanga parca asteptand o foiae de hartie sa-mi pice de undeva si apoi ma prefac c-o las balta:
    -Las-o balta!
    O vad ca se agita. Intr-un final se lumineaza la fata. Se cauta in buzunare si imi intinde doua servetele patate intr-un colt de sos de rosii. Doamne, Lilu! Tipic. Eu scot grabit pixul si mazgalesc la repezeala biletul ce avea sa o aduca la usa mea la ora opt. I-l intind, si inainte sa apuce sa-l citeasca, ii ridic mana in dreptul buzelor mele fierbinti, o sarut pentru a treia oara azi, si ii soptesc la ureche;
    -Te-astept! apoi dispar, lasand multimea grabita sa-mi piarda urma.
    Ma indrept catre pasajul de la Universitate si o mie de ganduri se lovesc unul in altul in mine: daca nu vine? Daca vrea sa vina si nu nimereste… nici macar nu i-am lasat nr de telefon. Poate ar vrea sa vina, dar nu poate azi si n-are cum sa ma anunte. Oare mai am sos de rosii si ceapa? Trebuie sa ma duc la supermarket sa iau si un vin bun. Oare ar fi mai bine sa-i pregatesc reteta mea speciala de- spaghete ( nu da gres nicioadata!) sau sa comand pur si simplu o pizza, sa nu creada ca ma straduiesc prea tare?! Oare ce muzica-i place? Imi dau seama cat de putine stiu despre ea si cat de multe as vrea sa aflu. Lucruri marunte: ce parfum foloseste (Sheer Obsession, CK); ce culoare are periuta ei de dinti (verde); cum isi bea cafeaua(dulce si cu lapte); care a fost ultima carte pe care a citit-o(Educatie Sentimentala, Flaubert), ultimul film pe care l-a vazut(Great Expectations, aseara la Pro TV); primul lucru pe care il face cand se trezeste(ud lamaiul de la mine din camera si ficusul de pe balcon) si ultimul lucru la care se gandeste inaninte sa adoarma(la moarte); ce viseaza Lilu(oameni si apa); daca merge la biserica(rar); daca citeste ziarele(nu); daca ar vrea sa fie a mea…
    Ajung la intrarea in metrou si imi dau seama ca metroul nu ajunge in Drumul Taberei. Ies din nou la lumina si ma indrept de data asta catre statia de autobuz. Lumea mea prelunga s-a amestecat azi cu lumea ei verde. Vine autobuzul. Ma lupt corp la corp cu o baba si tot nu reusesc sa urc ianintea ei. Pierd locul meu de la geam si raman proptit de-o bara langa usa. Imi trag fularul verde peste nas si o respir pe Lilu. Doamne ce frumos miroase! 9 statii se scurg greu. Ma uit la ceas : 15.45. Aproximativ 6 ore pana cand Lilu va fi a mea. A mea! Zambesc involuntar. Baba cu pricina se holbeaza sfidator la mine, dar nu-mi pasa. Imi vine s-o ajut sa coboare din autobuz, sa-i car sacosile, s-o tin de mana sa traverseze. Da’ ce idiot sunt! Si eu trebuie sa cobor! O iau inaninte si chiar ma intorc s-o sustin pe baba. Acum imi pare rau c-am inghiontit-o. Saritor:
    -Stati sa va ajut! … usooor…gata!
    -Multumesc maica! Sa-ti ajute Dumnezeu!
    Simt privirile aprobatoare ale comitetului de pensionari din autobuz atintite in ceafa mea si ma inunda un sentiment de bine. Plutesc pana la supremarket. Trec pe la casa si o salut voios pe Flori, casierita, o tigancusa frumusica foc ce-mi face ochi dulci de un an, de cand m-am mutat aici. De obicei n-o bag in sema decat daca am o zi buna, dar azi este o zi extraordinara si-mi vine sa impartasesc asta cu toata lumea. Nu stiu ce mi se nazare, dar ma aplec peste tejghea, o prind de mana si i-o sarut usor, cu un cuceritor ” Sarutmainile domnisoara!”. Flori se topeste in urma mea toata un zambet.
    Umplu cosul cu tot felul de bunatati plus cele necesare pentru spaghete ( da! M-am hotarat, ii pregatesc o cina de neuitat ). Cred ca am sa sparg un milion, dar azi, mai mult ca nicioadata, banii nu au nici o valoare. Flori suspina in timp ce imi umple sacosile cu: ciocolata, capsuni inghetate, frisca, sampanie, vin, lumanari parfumate… stie si ea ce-nseamna toate astea, dar s-a obisnuit pana acum. Cand ajunge la prezervative ii dau lacrimile, dar ma fac ca nu observ. Nu plange fato! O veni si randul tau, si-atunci o sa-ti fie mai rau….
    Alerg pana acasa. Mai sunt patru ore pana la opt si parca nu destule. Imi ordonez prioritatile: 1. in primul rand il sun pe Tov. Catana sa ma asigur de absenta lui. Nu cred ca l-ar impinge curiozitatea pana-ntr-atat incat sa-mi strice planurile. N-a facut-o niciodata, insa azi nu vreau sa-mi asum nici un risc. 2. Caut si acordez chitara lui Bob. 3. Invat sa cant la chitara! (glumesc!) – CURATENIE! – desi, cred ca Lilu este mai degraba genul care sa aprecieze un strat finut de praf decat o mocheta lucioasa. Ah! Sa nu uit sa adun rufele alea murdare din dormitor. Da’ unde naiba sa le ascund? Ei unde, inapoi in sifonier, daca nu incap sub pat. 4. Pregatesc cina ( o sa-mi ia vreo ora jumate, fara sa pun la socoteala dichisitul mesei si crearea de atmosfera – muzica ). 5. O baie lunga si fierbinte – in limita timpului ramas. 6. Tel pentru mai tarziu: casa cu semineu. Cina la gura focului ar da gata si o stanca de gheata, daramite o Lilu vulnerabila …

    Ma uit in transa la pendula prin fumul celei de-a 12-a tigari. Bate 9 fix. Pe masa “dichisita’ o lumanare parfumata isi da duhul. Cina s-a racit, nu insa si vinul ce aburea paharele acum o ora. O ORA! O mie de draci, mi-a facut-o nebuna!!! Simt ca inebunesc! Totul a mers ca pe roate… nu inteleg… Imi mai torn un pahar. Trebuia totusi sa-i cer numarul de telefon. Oare? Poate nu am scris corect adresa… Poate o rafala puternica de vant i-a smuls hartia din mana chiiar inainte sa se urce in taxi. A urmat o cursa infernala pe Calea Victoriei pe urmele adresei, urmata de un accident ingrozitor soldat cu 4 raniti si moartea Lilianei Neacsu intr-o explozie teribila a taxiului in care se afla. A murit gandindu-se la mine, la baiatul de care s-a indragostit chiar in acesta dimineata. Mi se pune un nod in gat… Doamne ce tragic! De ce? Era atat de frumoasa! De ceee??? Iti jur ca aveam de gand s-o sun maine! Aveam de gand sa aflu cum isi bea cafeaua si ce culoare are periuta ei de dinti. Ma inec in plans. Cred ca m-am scrantit de-a binelea. Soneriaaa!!! Iti multumesc Doamne… Iti promit ca o s-o sun, dar inainte, Te rog, lasa-ma sa ma razbun. Nu am mai varsat o lacrima din clasa a sasea cand mi-au murit pestisorii. Oricum o sa-i placa si ei, Te asigur.
    Imi sterg lacrimile si deschid, afisand o figura solemna. O mie de draci! BOB! Moooor de nervi. Idiootu’ de mine! Am uitat sa-l sun. Nervos:
    -Robert dragule, parca vorbisem ceva de dimineata. Eu am vrut sa te sun, dar nu mi-am inchipuit ca o sa apari!
    -Vanea, te rog, nu te supara. Stii ca n-as fi aparut daca nu era important. Varu-miu are de predat o lucrare maine si m-a rugat mult sa-l ajut. Trebuie doar sa-mi iau niste cursuri si am si zburat. Am incercat sa te sun, dar ai mobilul inchis si pe fix nu ai raspuns ( ori sunt eu surd, ori asta minte de ingheata apele...). Deranjez?
    Ranjeste ca bou’, si mie zau ca nu-mi arde:
    -Din fericire (?!) nu, dar as prefera, daca nu te superi, sa raman singur in seara asta.
    Bob arunca o privire la masa frumos pregatita si probabil ca a ghicit cam ce s-a intamplat. E destul de inspirat sa nu comenteze nimic. Se retrage la el in dormitor si eu raman cu disperarea ce-mi da tarcoale pe la tample. Mai fumez o tigara… Mai beau un pahar… Ma simt singur. Se intoarce Bob cu un rucsac in spate. E vesel si tare evident incercand s-o ascunda. Patetic:
    -Auzi Bob, imi pare rau ca m-am repezit la tine adineaori… Erammm…. Nervos. N-ai vrea sa ramai sa bei un pahar cu mine? E pacat de vinul asta bun!
    Bob cel Viclean:
    -Eu as vria, dar is tare grabit.. stii, lucrarea lui varu’ miu… daaaar, daca insisti, nu pot refuza un paharel…
    Nu-mi vine sa cred:
    -Insist! ii torn si lui un pahar si ma cufund in tacere, asteptand sa ma iscodeasca Bob cel Curios.
    -Daaaaa’, pe cine asteptai? Vreo noua cucerire, hmm?
    Total dezinteresat:
    -Ar fi putut fi, dar, dupa cum vezi, nu a aparut.
    -Aha! Deci ti-a tras clapa, hmm?! ( Idiotu’ – cine m-o fi pus sa-l rog sa ramana?!) Nu-i nimic, mi s-a intamplat si mie o data ( o data???), si m-o apucat o drepresie, de-am golit doua sticle ( de suc?) dintr-o inghititura. M-am simtit muult mai bine dup-aia. A treia zi chiar am iesit din casa!
    Simt ca ma scufund! Imi vine sa urlu de nervi: Bob cel Groaznic ranjeste iar la mine si-acum chiar ca-mi vine sa-l pocnesc. Ma abtin, infigandu-mi in schimb degetele in fototliu. Afisez un aer detasat in timp ce indur cu stoicism avalansa de cuvinte care urmeaza. Turuie intr-una, insa nu mai deslusesc decat aiurea cate un cuvant fara sens. Dau din cap si chiar incerc sa zambesc de vreo doua ori, dar nu-mi prea reuseste. Ma uit fara sa vreau la pendula. 5 minute pana la 10. E clar, titlul meu de “abil si neintrecut manipulator” tocmai s-a transformat in…. scrum.
    -Ce parere ai?
    Ce? Cum? Aaa, Bob. Ce parere am despre ce?
    -Hmmm…. Nu ma pot pronunta!
    -Ma, tu m-asculti? (NU!) Am impresia ca esti cu gandul in alta parte (Bingo!).
    Sincer:
    -Imi cer scuze, dar nu prea sunt in apele mele.
    -In cazul asta nu te mai retin… ca, uite! S-a facut tarziu si trebuie sa prind ultimul autobuz. Da se se ridice si il urmez si eu entuziast.
    Pendula bate 10 fix cand soneria ma face sa tresar. Tot sangele mi se urca la cap si raman intepenit in hol cu paharul de vin in mana. Bob cel Dezorientat:
    -Ce faci? Nu deschizi?
    Deschid usa si inima mi se opreste o clipa, dupa care da sa-mi sara din piept si s-o ia la fuga pe scari. In prag se izbeste de Lilu! Raman ca traznit: in pragul usii mele se afla cea mai frumoasa fata pe care am vazut-o vreodata! Seamana vag cu Lilu Dedimineata, are aceeasi privire pierduta, dar Lilu Deseara are parul negru prins in coc, buzele rosii, doi sani obraznici care se zaresc prin paltonul negru intredeschis.
    -Ce te uiti asa la mine?! Asteptai pe altcineva?
    Dau ca prostu’ din cap dar nu sunt inca in stare sa atrticulez un cuvant plurisilabic.
    -Si, ai de gand sa ma inviti inauntru, sau vorbim pe gaura cheii toata seara?
    Rade. Rade si e fermecatoare! Fermecatoare? Da’ ce vorbesc tampenii! Acum doua ore a murit intr-o explozie groaznica si eu am suferit ca idiotu’. Imi revin. Imi revine si farmecul:
    -Te rog, intra!
    O ajut sa-si scoata paltonul. Trupul ei ce-mi parea atat de firav de dimineata se contureaza acum in linii rotunde, surprinzatoare. Rochia asta simpla, neagra ii pica tare bine! E cu totul alta. Mult mai feminina. O conduc in sufragerie, unde Bob sta ca boul in picioare si se holbeaza la ea.
    -Lilu, el este Bogdan, colegul meu de apartament, si ( privire insistenta!! )… tocmai pleca.
    Bob si-a gasit momentul perfect sa fie incantator:
    -Imi pare tare bine sa te cunosc! Vanea nu prea imi ofera ocazia sa-i cunosc prietenele.
    Da! Asta este momentul perfect pentru a face publice frustrarile tale, Bob draga!!! Lilu se amuza:
    -Atunci vei fi tare dezamagit sa afli ca eu si Vanea ne-am cunoscut azi-dimineata. De fapt, nici nu as fi aici, daca fularul meu verde nu s-ar fi atasat asa de el in fata la McDonald’s.
    Bob nu intelege. Ii zambeste plin ce compasiune, probabil cu un verdict prestabilit: nebuna! Ma amuz si eu. Il conduc pe Bob pana la usa, desi desigur stia drumul. La plecare imi face aluziv cu ochiul. Idiotul! Ma intorc la Lilu, hotarat sa aflu de ce a intarziat atat. Cine se crede? Doua ore! Nici pe maica-mea n-am asteptat-o atat vreodata…
    Imi intinde un pachet impachetat la repezeala intr-un ziar.
    Curios:
    -Ce este?
    -Deschide-l si o sa vezi. Sau, vrei sa-ti stric surpriza?!
    Exact ce aveam nevoie: inca o surpriza! Parca Bob nu era de ajuns. Il desfac: fularul roz! Foarte original. Indiferent:
    -Credeam ca nu se sufera cu celalat…
    Vesela:
    -Asa ai presupus tu. Gresit! De fapt, se iubesc… nu m-a lasat inima sa le despart pentru totdeauna.
    Pauza.
    -Si, oricum, nu l-ai invitat tu la cina?!
    Rabufnesc:
    -Da! Acum DOUA ORE!!
    Lilu isi holbeaza ochii mari la mine. Continuu pe un ton mai putin agresiv:
    -N-am vrut sa tip. Scuza-ma… doar ca, te-am asteptat 2 ore, si s-a racit mancarea, si am baut vinul, si mi-e teama ca fularul verde a adormit in expectativa!
    S-a enervat. Poate ca nu trebuia sa tip. La urma urmei nici nu era obligata sa vina. Nervoasa:
    -In primul rand ca nici nu ai asteptat sa vezi daca accept invitatia… ai disparut pur si simplu. Pauza. Dispare pe hol. Nici nu-mi mai pasa. N-are decat sa plece. Cauta ceva intr-un buzunar al paltonului. Imi intinde servetelul pe care ii mazgalisem eu adresa. Triumfatoare:
    -Citeste-l!
    Il sucesc. S-a mai adaugat o pata unsuroasa la cea de rosii. Il citesc:
    “Bvd. Timisoara nr. 176, Scara C, etaj 4, apartament 16”
    Nedumerit:
    -Da, si?
    Rade:
    -Nu prostule, pe partea cealalta!
    Il sucesc din nou:
    “Fularul verde invita la cina Fularul roz. Nu-i frange inima! Te astept la 22.00.”
    Nuuuuuuuuuu! Cat de idiot sunt! Puteam sa jur ca am scris 8! Doamne, sunt un prost!
    -Nu-mi vine sa cred! Am vrut sa scriu 8. Pe cuvant ca nu mi-am dat seama… Imi pare rau ca m-am rastit la tine, dar am crezut ca ai murit… ii zambesc.
    Se repede la mine si ma ia in brate. Imi ia servetelul din mana. Imi tipa in ureche:
    -Nu! Sunt foarte vie si mi-e foameeeeeeeeeee!
    -Am facut niste spaghete, dar s-au racit de mult. Daca vrei, putem sa comandam o pizza!
    -Asta-i culmea! Adu spaghetele!
    O conduc la masa. Arata destul de trist. Oricum mie mi-a sarit demult foamea. Ea infuleca cu pofta. Astept sa termine si imi aprind o tigara.
    -Vrei sampanie? … Stiu ar fi mers un vin rosu, dar din pacate el n-a mai avut rabdare sa astepte…
    Zambeste. Aduc sticla, o deschid si umplu paharele – parca era si un cantec despre chestia asta… Lilu se descalta si se ghemuieste pe canapea. Isi aprinde o tigara si ma priveste vistatoare. Oare la ce se gandeste? Sigur nu la ce ma gandesc eu… Oare am vreo sansa?! Ma hotarasc sa am rabdare. Nu vreau s-o sperii.
    -Vrei sa iesim un pic pe balcon? Iti aduc ceva gros.
    Imi face semn ca da. Ii aduc geaca mea si o iau in brate pana afara. Nu protesteaza ( semn bun!). Deschid geamurile aburite de la balcon si privim amandoi zapada roscata in lumina felinarelor.
    Ma hotarasc sa risc totusi:
    -Lilu, zi-mi, de ce ai venit?
    Nimic. Insist:
    -De ce?
    -Hmm?! Nu inteleg.
    -Ce nu intelegi? Care este motivul? Ce te-a determinat sa apari la 10 nopatea la usa unuia pe care deabia la-i cunoscut? Daca sunt vreun violator obsedat? Te-ai gandit?
    -Nu! Nu inteleg de ce vrei sa stii. Credeam ca in astfel de momente nu mai conteaza motivul.
    Astfel de momente?! Adica, ce fel de momente? Indignat:
    -Adica, ce fel de momente?
    -In primul rand, am impresia ca te cunosc de cand lumea. In al doilea rand, tocmai pentru ca te cunosc atat de “bine”, imi dau seama ca nu m-ai chemat aici din cauza personalitatii mele sclipitoare.
    Enervat:
    -Ei , si de dragul discutiei, sa zicem ca m-ai judecat corect… cu toate astea ai venit. Nu inteleg.
    -Ce nu intelegi prostule?! Imi placi. Da, ca puteam face pe inabordabila, ca ti-as fi putut cere numarul de telefon si sa te sun din senin peste vreo doua saptamani, asa, ca sa vad ce mai faci, da, as fi putut face asa, dar din fericire m-ai cunoscut chiar in ziua in care nu-mi arde de jocuri stupide.
    Ultimele cuvinte aburinde plutesc inca in gerul ce-mi taie obrajii: “Imi placi!”. Prind un curaj nebun si o cuprind in brate. Nu mai am chef sa arunc nici o momeala. Vrea ori nu vrea! Si se pare ca vrea…. Lilu ma saruta.
    Deodata se dezlantuie. Ma cuprinde de mijloc si ma impinge la perete. Incerc sa-mi calculez urmatoarea miscare cand simt o mana inghetata ce-mi aluneca pe spate. Ataat! Da’ ce-am ajuns eu sa ma zbat ca prostu’ in stransoarea unei femei?! O ridic de fund si o intorc cu fata la perete. Lilu e la perete. Geme si aburii fierbiniti imbibati cu vin imi gadila narile. Ii ridic rochia si o imping si mai tare. N-am chef sa fiu tandru. Lilu se zmuceste. O intorc si ii sarut violent buzele inghetate. O ridic in brate si intru in casa. Se lasa moale. E invinsa! O trantesc pe pat si m-arunc deasupra ei fara mila. Ii scot geaca. Lilu e nemiscata. Ii mangai sanii. NIMIC! Mooooooor de draci! Am stricat totul! Ea nu zice nimic, si probabil c-am putea s-o facem chiar acum, dar nu voiam sa fie asa. Voiam s-o fac sa ma roage. Voiam sa ma vrea!
    Ma opresc.
    -Ce e ? S-a intamplat ceva?
    Sec:
    -Nu! Stai, ma intorc imediat.
    Ma duc in bucatarie sa iau sampania si capsunile. Dau drumul la muzica: Sade, ‘By your side’ (merge de fiecare data…).
    Seducator (ieftina incercare):
    -Am sarit peste desert…
    Lilu se uita in gol. Disperat:
    -….Capsuni?!
    Se stramba. Incerc totusi sa fiu romantic pana la capat si aprind o lumanare parfumata. Ma asez precaut pe marginea patului. Ii intind paharul de sampanie cu un zambet timid. Il accepta. Incerc sa recuperez teritoriul pierdut si o ating usor pe genunchiul gol. Se fereste. Deoadata incepe sa tipe:
    -Esti oribil!!!!!! Esti oribil si nu te plac!
    Raman cu gura cascata. Chiar nu stiu ce sa spun. O urasc cu toata fiinta mea, si cu toate astea nu pot sa ma abtin sa nu ma umilesc si sa o intreb:
    -Ce e??? Ce-am facut? Ce n-am facut? Nu inteleg!!!
    Trebuia sa o dau afara atunci! Asa trebuia sa fac. Dar nu, nu, eu stau sa fac pe milogu’… Si pentru ce, ma rog?! Pentru o bucata. Ha! Maine ma duc la piata si imi iau doua bucati la pret de una. Si sa nu mai aud niciodata de nebuna asta care ma scoate din minti.
    -Ce-ai facut?! Iti spun eu ce-ai facut! M-ai interpretat cu totul gresit! Nu sunt o curva! Nu sunt ca toate celelalte pe care le-ai adus aici si le-ai facut spaghete si le-ai dat sampanie si capsuni. N U! Mie nu-mi plac capsunile si nici tu nu-mi placi……..
    Pauza.
    -Cum de ai putut sa crezi ca in felul asta voi ceda? Pun pariu ca asa ai crezut. Nu! Iti spun eu cum: am crezut ca esti altfel. Am crezut ca esti ca mine. Si chiar imi doream sa facem dragoste. Asa, fara cuvinte… fara umplutura. Eu n-am nevoie nici de muzica, nici de sampanie nici de pat. Eu n-am nevoie de atmosfera. Eu aveam nevoie doar de tine… doar in seara asta….
    N-am de gand sa o las sa continue. O sarut. O sarut. O sarut.
    Lilu imi descheie camasa. Ma saruta pe piept. Simt ca innebunesc. Lilu freamata in mainile mele. Si mainile mele nu se satura. O mangaie pe Lilu. Mainile mele sunt fericite. Au descoperit-o pe Lilu. Au descoperit-o adanc, acolo unde mintea nu mai patrunde si unde domina simturile. Sunt un animal. Lilu se zbate si scapa. Se ridica. Iese pe balcon si arunca afara capsunile si paharele de sampanie ( 250.000 bucata!!!! – dar ce mai conteaza?!). Se intoarce la mine. Isi scoate rochia. Se dezbraca de tot. E atat de frumoasa! In viata mea nu am simtit nimic asemanator. Astept…


    Pendula bate 12.00 fix. Muzica a tacut. Eu si Lilu facem dragoste. Afara e 24 ianuarie si ninge atat de frumos…





    II. Ultima zi

    Simt ca nu ma pot ridica. Nu ma pot misca. Ma concentrez asupra picioarelor si nu inteleg de ce nu ma asculta. Nu imi simt corpul. Nu disting nici o forma in jurul meu, doar panica. Nu imi dau seama daca respir. Corpul trebuie sa fie acolo, caci imi clantane dintii si nu ii pot stapani. Simt niste furnicaturi minuscule ce se zbat in partea stanga. Mi-e frica. Deoadata ma trezesc intr-un spasm violent si abia imi pot stapani respiratia sacadata. E intuneric si mi-e somn, dar mi-e frica sa ma culc la loc. Daca nu ma mai trezesc? Doamne! Nu ma puteam misca…. Si nu dormeam…. eram semi-constient….
    -Lilu!………..Liiiiiiiiiiluuuuuuuuuuuu!!!!!!!!!!!
    Unde naiba e? Violent:
    -Liluuuuuuuuu!
    Nu pot sa cred…. Cat e ceasu?….. Nu vad nimic. Nimeresc cu greu desteptatorul. 6.39. Miroase a cafea. Lilu scumpa, s-a trezit devreme sa-mi faca micul dejun.
    Mieros:
    -Iubita mea, vino sa ma incalzesti ca ma trec fiori…. N-o sa crezi ce mi s-a intamplat. Am crezut ca am murit………. Liluuuuuuuu………
    Nimic. Ma rdic. E tare frig. Ma lipesc de calorifer si ma trec o mie de fiori si-o mie de draaaaaaaci. E rece! Ce naiba e mijlocul iernii. E ianuarieeeeeeee…
    O ultima incercare:
    -Iuuuuuub….. stii ce zi e azi? Ziii, hai ca te-aud, raspunde-mi… Vezi ca vin peste tine…Uite ca ninge asa frumos…. Sa vezi ca mi-a-nghetat masina….. auzi sti ca…. Intru in bucatarie si….nimic. Cutia de lapte imprastiata pe masa si Motu in mijlocul baltii isi ia micul dejun.
    Shit! Motan idiot.
    -Psss! Motica, hai cu tata… Unde-I ma-ta la ora asta, hmmm?
    Pe tejghea cafeaua e inca aburinda. Sub cana mea rosie scrisoarea. Citesc nedumerit:

    “Plec. Nu mai suport. Nu te mai suport. Nu ma mai suport. M-am transformat exact in ceea urasc mai mult: o mincinoasa. Te-am mintit.
    Nu am fost in septembrie cu Cati la Oradea. De fapt am plecat cu Seb la tara, la bunicii lui. Si nu-ti iesi din minti pentru ca nu te-am inselat. Da, te-am mintit, dar, spre deosebire de tine, nu am avut curajul s-o duc pana la capat. Daca am vrut? Sigur! Am vrut sa ma razbun. Am vrut sa-mi demonstrez ca sunt in stare. NU SUNT! N-am putut. Si sa nu crezi ca Seb nu ma vrea. De fapt, tu mereu ai spus ca e singurul lucru pe care il vrea de la mine. Poate ca ai avut dreptate. Nu sunt naiva. Naiva as fi daca as crede ca noi doi mai avem o sansa. Asa m-ai facut sa cred asta vara. Cum am putut? Cum am putut sa te mai cred dupa ce te-am gasit in patul nostru cu ………. cu alta. Te-am urat. Cu toata fiinta mea. Te urasc si acum. Ce ma doare mai tare este ca ai reusit sa ma faci sa gandesc ca tine. Sa mint, sa insel si sa nu-mi para rau. Si nu-mi pare.
    Nu-mi vine sa cred. Acum chiar incep sa ma simt vinovata ca evit o confuntare. Poate ar trebui sa vorbim… sa-ti spun in fata ca vreau sa ne despartim. Mi-e frica. Probabil ca m-ai putea convinge ca gresesc. Ca inca te mai iubesc si ca mai avem o sansa. Dar nu! Nu cred ca te mai iubesc. Nu mai sunt sigura. Asta ar trebui sa insemne ceva, nu? Tin minte cand credeam cu toata fiinta mea ca vom fi mereu impreuna…. Ca te voi iubi mereu. Era palpabil. Era un vis. Acum nu mai cred in vise. Acum nu mai cred in nimic. Pe masura ce-ti scriu aceste cuvinte, o mie de alte cuvinte imi inunda creierul si nu gasesc ordinea corecta. O sa inventez o ordine: iti datorez trei sferturi din ceea ce sunt. Nu trebuie decat sa-mi aduc aminte cand scriam o alta scrisoare, asemanatoare cu asta (…. Mai tii minte scrisoarea verde?!), ca sa-mi dau seama cat de mult m-am schimbat de atunci. Si probabil ca trei sferturi din mine sunt din vina ta. Acum gandesc altfel. Acum gandesc ca nu suntem compatibili ( cacat, ai sa spui ). Dar este adevarat! Doar jumate din ‘noi’ s-a schimbat. Tu? Tu esti la fel ca in ziua in care te-am cunoscut. Mereu irezistibil, mereu sigur pe tine, mereu in cautare…. De ce???? De ce nu te puteai multumi cu mine? De ce n-am fost destul? Ce-ti lipsea?
    Nu mai am incredere in tine. Nu pot sa nu-mi imaginezi ca ma-nseli cu vreo fatuca de fiecare data cand ajungi mai tarziu. Nu pot sa ma abtin sa nu-ti umblu prin telefon sa vad cu cine ai vorbit si de la cine ai primit mesaje. Ma urasc! Uite unde m-ai adus! Sa-ti citesc mesajele cand tu dormi….. NU! Trebuie sa plec si sa salvez orice a mai ramas din vechea Lilu. Oare de cand n-am mai facut ingerasi in zapada? Mai tii minte anul trecut de Craciun ? Eram fericiti! Era o caldura interioara pe care nu pot sa ti-o descriu in cuvinte, dar stiu ca si tu ai simtit-o.
    Nici nu mai tin minte de cand n-am mai facut dragoste. Oare a trecut o luna? Nu ti se pare trist? Parca nici nu mai locuim impreuna, atat de rar ne vedem. Nu e normal. Nu mai pot in felul asta. Plec. O sa aranjez sa trimit pe cineva dupa restul de lucruri. Te rog sa nu ma cauti. O sa te sun eu cat de curand, daca promiti ca nu vei fi ciudat la telefon. Nu te suport cand esti ciufut!
    Plec.

    Lilu

    PS. Vezi ca ti-am spalat tricourile alea si le-am intins afara. Sa nu le lasi sa inghete!

    -Alo, Cati? M-auzi?
    -Li, te rog, nu azi! E 6 dimineata si am examen intr-o ora! Nu sunt in stare, crede-ma!
    -Cati…… plec!
    Pauza.
    -Li, e foarte devreme! Unde pleci?
    -M-am despartit de Vanea. Plec de-acasa! Ma mai primesti? ……….. Mi-am facut bagajul!
    Pauza.
    -M-auzi?
    -Daca te-aud? DA! Te-aud. Cred ca e a treia oara! Nu poate sa mai astepte pana dup-amiaza? Te rog…….
    -Nu! I-am scris o scrisoare. Nu pot! Nu pot vorbi cu el. E in stare sa ma faca sa ma razgandesc….. Mai e valabila propunerea?
    -Propunerea? !
    -Da, sa stau cu tine un timp pana se rezolva treaba cu mama si imi gasesc un apartament. Te rog! Te rog nu spune nu! Te rog! Nu pot sa ma intorc la ai mei! Nu acum….
    -Hmmmm…….. trebuie sa-I duc eu scrisoarea?!
    -Ha! Ha! NU! O las pe masa… Stiu, stiu, nu foarte original, dar nu gasesc altceva acum. Zii, pot veni la tine?
    -Zau Li, stii ca poti veni oricand. Ti-am zis. Ce credeai ca ma razgandesc asa usor? Orice, numai sa te scap de individul ala…
    -Cati scumpa! Stii cat de mult te iubesc?!
    -Cat? Ciorba de pui de doua ori pe saptamana si tocanita duminica?
    -Plus snitele miercurea si clatite in fiecare vineri!
    -Gata! M-ai convins! Ne vedem la 10 pe Caderea Bastiliei, la merdenele, sa-ti dau cheile, bine?
    -La zeceeeeee??? Si eu ce fac pan’ atunci? Eu plec acum!
    -Fine! Vino la 7.20. la etajul 2. Nu mai stiu sala, da’ ne vedem in capu scarilor, bine?………. Auzi? Da el unde e?
    -Doarme. Are un examen la 11. Nu stiu. Eu trebuie sa plec acum, sau o sa fie prea tarziu. Te rog….. ca n-am dormit deloc si simt ca lesin de oboseala. Ne vedem la si 20. Da’ vino si tu in fata la merdenele, bine?
    -Bine!
    -Recunostinta vesnica!
    -Da, da!
    -Hai ca te-astept dupa examen sa vorbim. Chiar am nevoie!
    -Bine, bine! Hai ca ma grabesc un pic.
    -Bine, hai pup.
    -Pup.
    Inchid telefonul si simt un gol imens in stomac. Raman complet singura…… singura….. nici nu-mi aduc aminte ultima oara cand am fost singura……. Ba da! In clasa a 12-a cand m-am dus singura la bal…. Ce trist! Ba nu! Parca atunci eram cu un oarecare Ionescu, sau Popescu, sau… aaaaaaah, puloverul verde. L-am uitat! Unde naiba l-am pus? Daca e in dormitor, nu mai intru dupa el. La spalat sigur nu e, ca am golit cosul. Da-l incolo! Mi-e foamee. Sau poate e doar golul din stomac…. Nu stiu, trebuie sa plec. Nu pot gandi aici. Imi trebuie puloverul verde. Doamne ce slaba sunt! De fapt, vreau sa-l mai vad o data. Ultima data. Nu, nu vreau! Plec! Stai sa pun de cafea inainte.
    -Motica, sa fi cuminte si sa ai grija te tati, bine? Nu pot…. Nu ma pot stapani. Ma umfla plansu’. Trebuie sa ies.
    Ce oribil! Inca il mai iubesc. Nu, nu il iubesc! Il urasc. Imi iau bagajul si incui usa dupa mine.. E inca intuneric. Ma privesc. Nu pot fi eu asta. Mica si ciufulita. Ce-o sa fiu eu fara el? Singura…



    Bezmetic. Nu pot sa cred. Nu. E un joc. Ce-a-nnebunit? Cum sa plece? Dau buzna in dormitor cautand diperat lucrurile ei…… rasuflu usurat. Puloverul verede e la locul lui. N-ar fi plecat fara el! Nu?! O sun….. Te rog, raspunde! Abonatul Connex nu poate fi contactat… Shit. Nu-mi poti face asta.
    Cati…Cati…..Cati!
    -Alo, Cati?
    -Da Vanea, ce vrei?
    Ce idioata! Cine se crede…Intriganta ieftina. Dragut:
    -Te rog, spune-mi, stii ceva de Lilu, ca nu rapunde la telefon… crede-ma ca nu te sunam daca nu era important…. Spune-mi, te rog!
    -E 7 dimineata si ma grabesc ca am examen. Imi pare rau, dar nu te pot ajuta.
    Mi-a inchis. Curva dracului!
    Nu ma las. Sun din nou. Nu raspunde. O urasc. Le urasc pe-amandoua! Caut din nou. Imi dau seama ca si-a luat mare parte din lucruri, si-a luat periuta, cartile, parfumul, camasa de noapte, dragostea…..Innebunesc. Lilu a plecat.
    Tigarile!!!! Unde-mi sunt tigarile???? Shit, motanul idiot, mi-ai varsat laptele pe tigari. De ce naiba nu si-a luat motanul cu ea? Imi aprind o tigara laptoasa si incerc sa ma adun. Caut scrisoarea. O mai citesc o data.
    Seb?! Costea! Il omor! Chiar azi, il omor. Nenorocitu!De doi ani tot incearca amaratu’! Auzi, l-a adus la NOI acasa , a mancat din farfuriile NOASTRE! Il omor! O omor si pe ea. Parca vad: “Student gelos isi ucide iubita si amantul acesteia intr-un acces de nebunie.”
    Nu, nu, nu! Calm! Trebuie sa gandesc limpede. Aer! Imi trebuie aer! Ies pe balcon. Viscoleste. Ma lovesc cu capul de ceva tare. Tricourile mele. Lilu le-a spalat! Lilu… Lilu……. Pentru prima oara in viata simt disperarea singuratatii curgand de jos in sus. Ma sufoc. Plang…
    Ma sufoc fara tine… te roooooog intoarce-te! Spune-mi ca era o gluma, ca ma iubesti inca…….eeu te iubeesc…te iubesc….te iubesc….nu, nu pot sa respir. Ma ghemuiesc pe cimentul rece cu tricourile inghetate la piept si o chem inapoi.
    Trebuie sa o gasesc si sa o aduc inapoi! Orice-ar fi. Trebuie! Daca o gasesc si vorbesc cu ea o sa ma creada. Trebuie sa ma creada. Eu nu mai exist. Exista numai noi si noi nu mai exista fara ea. Trebuie sa stie ca fara ea nu mai este nimic… nu mai este azi, nu mai este Motu, nu mai este mosu, nu mai sus si nici jos, nu mai este aici… nu mai este nimic! Este haos! Noi suntem esenta a tot ceea ce exista. Noi suntem nucleul firii. Fara noi totul se destese si se destrama. Este clar! Trebuie sa vada si Lilu toate astea! Trebuie!
    Ma ridic. Imi dezlipesc mainile inghetate si ma imbrac la nimereala cu ce apuc. Disperarea se dezgheata si ea incet intr-o dorinta fierbinte de a o vedea, de a o gasi. Imi arde tamplele. Imi arde urechile. Imi arde buzele. Plec.
    Afara e 23 ianuarie si ninge atat de frumos…

    Ma uit la ceas: 7:25. Mi-e frig si mi-e foame. Nu s-a deschis inca la merdenele. Cati nu apare. Poate mai am timp sa renunt la nebunia asta. Poate mai am timp sa ma inotrc… poate nu s-a trezit inca. Daca s-a trezit? O sa vina sa ma caute si Cati e prima persoana la care se va gandi… Cati, unde esti? Imi aprind si a treia tigara. Imi vine sa vomit. Trebuie sa stau jos. Ma asez pe bagajul noroios si astept… Ce naiba fac? Nu ma pot duce singura. Am o presimtire… Seb nu poate veni ca are examen de la 11. De ce, de ce n-am putut astepta macar pana maine, sa fiu macar sigura?! Nu, nu,nu, e stupid! Ma intorc. Ii spun tot si il rog sa vina cu mine. Nuuuuu, ca si el are examen, tampito! Si, in plus, cand o sa stie, nici n-o sa vrea sa vina. O sa ma urasca. Nu, mai bine sa ma vrea inapoi, sa sufere, cum am suferit si eu….cum….
    -Liiii! Nu mai sta pe jos ca te-mbolnavesti!
    …
    -Vaiii, nu plange puiu meu scump!
    Ma ia in brate si ma sufoca. Mi-e greata. Ma chircesc la pamant si vomit. Mi-e rau. Intre lacrimi, zapada si voma, sufletul meu se lipeste de asfalt. Cum am ajuns…. Cati ma tine de umeri si imi arunca priviri ingrijorate. Nu le suport. Sunt pline de “ti-am zis eu!”. Nu o suport. Nu stiu cum o sa locuiesc cu ea de-acum inainte. Imi intinde un servetel conciliator:
    -Ti-e mai bine acum?
    Nu-I pot raspunde. Nu pot mima nici un gest uman. Imi sterg fata murdara .
    -Crezi ca te descurci singura? Uite cheia! Te sun cum termin si vorbim atunci, bine? Hai, du-te si dormi putin.
    Ma scutur de zapada si o iau incet spre Piata Romana. In spate, o Cati grijulie striga dupa mine “ vezi ca m-a sunat idiotu’! credea ca o sa-I spun eu unde esti… stai linistita ca nu te-am dat de gol! Ai grija!”. A sunat! Deci s-a trezit… Nu pot! Nu pot sa stau singura. Imi deschid telefonul. Apeluri pierdute: 9.Iubitu’.
    Suna:
    -Seb? Te-am trezit?
    -Li, ce-ai? Plangi? Ce s-a-ntamplat?
    -Te rog, stiu ca ai examen, dar, poti sa vii pana la Cati in juma de ora, te rog… nu pot singura…..
    -Sigur! Ma imbrac si vin imediat, dar ce ai? Ce s-a intamplat?? Esti bine, macar?
    -Nu-ti face griji, sunt bine… cred. Ne vedem, acolo, bine? Vezi ca-mi inchid telefonul. Pa.
    Nu mai pot merge. Opresc un taxi.
    -13 septembrie.
    Septembrie… Seb. Ce-am facut? Nu trebuia sa-l sun… dar n-aveam de ales. Nu pot singura. Niciodata n-am putut singura. Sunt slaba, n-am ce sa fac… Am nevoie de cineva. Doamne ce egoista sunt! Nu ma suport! Ma merit!
    -Va deranjeaza daca-mi aprind o tigara?
    Nu stiu ce mi-a raspuns, dar imi aprind o tigara si nici nu-mi dau seama ca ajunsesem in fata blocului. Ma simt pierduta.
    -Am ajuns. Ramaneti aici?
    ….
    -Li, te-ai trezit, cum te simti?
    Sunt complet dezorientata:
    -Unde sunt? Cat e ceasu’?
    Seb ma tine strans de mana si imi zambeste ca un tampit:
    -Vrei sa-ti fac un ceai?
    Mor de nervi:
    -Zi-mi cate ceasu!
    -E 9 jumate. Te-am dus eu sus la Cati. Ai lesinat in taxi. Am gasit cheia in buzunar. Ai dormit 2 ore. Te simiti mai bine acum?
    Nu inteleg..... Mi-aduc apoi aminte. Scrisoarea. Cati. Seb. Vanea. Ma bufneste plansu. Seb ma strange si mai tare de mana. Ma smulg si ma ridic din pat.
    -La 10 trebuie sa fiu la doctor. Ma duc sa fac un dus. Te rog asteapta-ma, ca sa ma duci pana acolo. Nu pot merge singura.
    Il vad cum se ingalbeneste la fata. Saracu’.
    -Ce-ai Lilu? Esti bolnava? Ce ai???
    Zambesc ironic:
    -Ce am? Ce naiba sa am? Nimic! Doar ca s-ar putea sa fiu insarcinata….
    Imi piere zambetu pe masura ce rostesc pentru prima oara in viata mea aceste cuvinte. Seb inlemneste. Il vad ca se clatine si abia isi face curaj sa intrebe. Ii tremura vocea:
    -Cu mine?
    Izbucnesc in ras. Un ras nervos pe care nu il pot sapani. La fel de nervos ca lacrimile ce stau sa izbucneasca dintr-un moment in altul, la fel de nervos ca mainile lui Seb ce se frang in testa lui blonda si goala.
    -Nu fii idiot! Au trecut 5 luni de-atunci. S-ar vedea de la o posta. Imi dezgolesc burta si I-o arat. Imi chioraie matele si-mi aduc aminte cat de foame imi este.
    -Seb dragule, te rog, du-te si fa-mi si mie ceva de mancare ca lesin din nou de foame… Ii fac subtil cu ochiu’, dar se vede treaba ca nu-I arde de glume. Se uita urat la mine. Il sar in carca si il strang de gat, cum faceam si inainte cand il rugam ceva important.
    -Haaaaaaaaaaai, te rooooooooog! Lilu vrea omleta!
    Seb se desprinde ca un apucat si o ia supus spre bucatarie. In drum, imi arunca o privire intriganta :
    -Si Vanea?
    Trista:
    -Nu mai e Vanea! Ne-am despartit…
    Ma trece din nou un fior rece pe masura ce rostesc pentru prima oara si acest adevar infect. Vanea nu mai este. Poate a mai ramas pe undeva un Ivan Angheni pierdut in singuratatea lui, dar Vanea nu mai este. Seb se lumineaza la fata, dar isi mentine calmul:
    -Bine, pentru ca a trecut pe-aici mai devreme, cand tu dormeai, si nu l-am lasat sa te vada.
    Innebunesc:
    -Cuuuuum, cum asa a trecut pe-aici? Si ce I-ai zis? Ce-a zis?
    Tot calm:
    -Da, a venit la putin timp dupa mine. Cand m-a vazut aici si-a iesit din minti si a incercat sa ma ia la bataie cand I-am zis ca nu vrei sa-l vezi.
    -Ce I-ai ziiiis?????????
    Satisfacut:
    -Ca nu vrei sa-l vezi, ce nu m-auzi?
    Ce idiot! Nervoasa:
    -Da’ de unde stiai tu ca nu voiam sa-l vad?
    -Pai, in primul rand ca dormeai dusa, si apoi n-ai zis tu ca nu mai e Vanea, ca v-ati despartit. Zambeste ca un tampit. Ce mi-a trebuit sa-l sun…. Nici nu ma mai chiinui sa-i explic. Ii intorc spatele si ma inchid in baie. Ies nervoasa:
    -Unde mi-e bagajul?
    -In sufragerie. N-ai auzit ce-am zis? A incercat sa ma loveasca…
    Nepasatoare:
    -Si?
    -Si n-a reusit. I-am luat-o inainte. L-am pocnit bine de tot.
    Tampitu’ de Sebastian rade. Rade si face omleta sarbeasca. Imi vine sa I-o torn in cap, dar nu pot ca ma arde stomacu de foame. Imi iau bagajul si ma incui in baie. Iubitul meu… l-a lovit…cum a putut? Ce-am facut? Doamne, ce-am facut? Cum am putut sa-I zic ca nu-l mai iubesc… Cum am putut sa plec. Nuuuu…Apa fierbinte imi imbraca lacrimile si ma umple de ganduri negre. Doamne, stomacul meu goool…… Daca nu e gol? Daca e plin?! Daca e plin cu Vanea?! Cum am putut sa plec? Ma prabusesc goala si uda intr-o cada de indoieli.
    Incerc sa ma aranjez, insa mainile nu ma asculta, parul nu ma asculta, Seb nu ma asculta, Vanea nu mai este. Termin de mancat si il rog pe Seb sa cheme un taxi. Nu il mai vreau langa mine:
    -Seb, iti multumesc mult ca ai venit, dar cred ca mai bine ar fi s-o iei inainte, sa nu intarzii la examen.
    -Nici nu ma gandesc. E abia 10 fara ceva. Mai am o ora. Vin cu tine!
    Incerc sa-mi mentin calmul:
    -Uite cum facem, impartim un taxi pana la Policlinica, si tu ma lasi acolo si te duci mai departe, bine? Te sun eu dup-aia, si ne vedem mai pe seara tot la Cati, ce zici?
    -Bine, dar ma suni, da?
    Ii zambesc. Nu stiu de unde mai gasesc forte sa si zambesc…
    Plecam.
    …
    Sala e plina. E 10.30. Probabil ca am pierdut programarea. Inima imi bate ca o apucata. Mi-e frica. Sunt singura in gaura asta si 48 de ochi ma scaneaza dinauntru afara. Parca vad toti in mine si ma judeca. De ce am plecat? De ce nu am mai putut astepta macar o zi? Da. Si asteptam. Si aflam cu siguranta ca ii port copilul. Si ne asezam la masa la bucatarie sa vorbim despre cum sa ucidem dragostea noastra, gresala noastra. Si Vanea nu ar fi vrut. Si eu as fi plans pentru ca m-as fi simtit incoltita. Incoltita sa raman. Incoltita sa duc o viata care nu ar fi a mea, ar fi a lui. Si as fi acceptat. As fi acceptat pentru ca mi-e frica. Mi-e frica sa raman singura. Doamne, si acum nu sunt singura?! Ce fac daca-I adevarat? Ii spun? Si atunci ce-am rezolvat? O sa pierd controlul…. Nu, nu ma pot gandi la asta acum…. Poate e doar o dereglare hormonala… Poate e un cancer… Poate mor… Daca eu mor, iubitul meu ce-o sa faca, singur….singur, singur….nuuuu. Lacrimile incep sa curga aiurea si gandurile devin din ce in ce mai neclare si mai invalamasite. Durere…Vanea… Puloverul verde….Motica…..Garcia Marquez (nu stiu ce cauta el in gandurile mele acum….)…Mama…. Copilul….
    -Doamna Neacsu! Liliana Neacsu!
    Ma trezesc ca din transa. 26 de ochi o cauta pe Liliana Neacsu. Ce-a mai ramas din Lilu se ridica cu greu de pe scaun urmarita de demonii ei si de 18 priviri ciudoase:
    -Eu sunt Liliana Neacsu!
    -Domnul doctor va asteapta in cabinetul 4. Urcati scarile de marmura si imediat in dreapta.
    Imi tremura picioarele pe scarile de marmura. Scarile de marmura nu se mai termina. Ma aflu deoadata in purgatoriu si astept. Astept. Astept o sentinta. Astept un raspuns. Astept o vesnicie. Vesnicia mea se termina in capul scarilor si la dreapta: cabinetul 4. Intru:
    -Buna ziua!
    Judecatorul meu. Calaul meu: domnul doctor Vasilescu imi zambeste:
    -Buna ziua! Intrati va rog. Luati loc.
    Incerc sa par relaxata, dar cred ca toti porii emana frica.
    -Cum va numiti?
    -Neacsu Liliana.
    -Aveti fisa la mine?
    -Nu, nu am. De obicei ma consulta doamna doctor Ivascu, dar azi era o urgenta, iar dumneaei….
    -Da, in regula, trebuie sa completam un fromular. Varsta?
    -22.
    -Nasteri?
    -Nu.
    -Avorturi?
    Ma cutremur. Toata existenta mea se rezuma la aceste 3 intrebari:
    -Nu.
    -Si ce v-a adus aici?
    Incerc sa ma adun. Cum ii zic? Trebuie sa ii explic. Nu a fost vina mea. Eu mi-am luat pastilele cu regularitate. Nu inteleg cum s-a intamplat! Ma uit rugatoare la el. Pare amuzat de situatie. Are o figura de tata intelegator. Poate va intelege:
    -Cred ca am ramas insarcinata…
    Ma intreaba plicitsit, de parca in fiecare zi, 20 de fete ca mine vin si ii spun “cred ca am ramas insarcinata”. Ce oribil:
    -Ramane de vazut…. Ce anume va face sa credeti asta?
    Imi vine sa-l strang de gat. Ce-o crede? Ca mi s-a nazarit ca aud plansete din stomac sau poate ca am vazut barza…hmmm:
    -Mi-a intarziat neobisnuit de mult ultima menstruatie. Au trecut 2 saptamani de cand trebuia sa apara…
    -Ultimul contact sexual?
    Rosesc. Cred ca asta il plictiseste cel mai tare:
    -Acum mai bine de o luna.
    -Metode contraceptive?
    -Pilule. Mi-au fost prescrise de doamna doctor.
    -De cat timp le luati?
    -De doi ani.
    -Mda… Va rog sa va scoateti hainele. Imi arata din priviri inspre paravan.
    Intreg corpul mi se contracta la atingerea rece. Imi vine sa vomit. Ma apasa cu putere. Imi vine sa urlu. Vaneaaaaaaaa, ce-ai facut?
    -Ati avut greturi?
    -Da, in ultimele zile.
    -Sangerari?
    -Nu?
    Va rog sa va imbracati si apoi veniti sa discutam.
    Sa discutam… Ce naiba om avea de discutat?! Sa-mi spuna odata!!!
    -Cred ca va pot pot spune cu oarecare siguranta ca intr-adevar sunteti insarcinata. Nu va pot spune cu exactitate in ce luna sunteti, dar cel mai probabil ca o luna, o luna si jumatate. Va recomand sa coborati la receptie si sa va faceti chiar acum o progamare la ecograf si apoi sa va intoarceti cu ecografia la mine si discutam atunci. Pentru asta nu mai aveti nevoie de programare.
    Nu-l mai aud de loc. Toate visele mi se naruie in fata ochilor si toate deceptiile se aduna ca un nod in stomac. Nu ma mai pot abtine. Ma innec in plans in fata doctorului Vasilescu din cabinetul numarul 4.
    -Domnisoara! Domnisoara, va rog… sunteti in regula? Haideti, linistiti-va, ca nu e sfarsitul lumii, dinpotriva. Haideti, ca sun eu la ecograf sa va strecor chiar azi fara programare, bine? Va rog numai, linistiti-va!
    Imi sterg ochii si ii sughit in mecla lui de tata intelegator. Asistenta lui scortoasa imi intinde un servetel si imi face programare la ecograf. Imi face semn s-o urmez. O fac mecanic, scuturata inca de suspine si sughituri. Ma urmareste pana la usa privirea blanda a domnului Vasilescu, calaul.
    Nu stiu ce se intampla, secundele se aduna toate in jurul meu si ma sufoca. Ma trezesc din nou in cabinetul numarul 4 cu o poza draguta a uterului meu ca o umbrela deschisa care imi zambeste alaturi de domnul Vasilescu. Cred ca imi spune ca o sa nasc in jur de 14 iunie. Cred ca m-a intrebat inainte daca il pastrez, daca sunt casatorita, daca stiu ce optiuni am… Nu stiu ce I-am raspuns.
    Deschid ochii. Ninge. E 23 ianuarie si ninge atat de frumos…. Iunie… Imi aprind o tigara. Trebuie sa ma las! Trebuie sa tin regim. Trebuie sa ma odihnesc. Trebuie sa-l vad pe Vanea. Trebuie sa-I spun. Sa-I spun ca o sa fie tata. Imi vine sa ma prapadesc de ras. Tata. Vanea tata…. Simt ca plutesc. O bucurie imensa imi urca sangele in obraji….Cum am putut sa plec? Trebuie sa ma inorc chiar acum sa-I spun cat de tampita am fost. Cum am putut sa-I spun ca nu-l mai iubesc? Minciuni. Il iubesc nebuneste. Simt ca nu mai pot respira pana nu-I spun cat de mult… Saracul meu Vanea… S-a batut cu Seb pentru mine. Tampitu’ de Seb! Il urasc!
    Imi deschid telefonul si il sun. Cacaaaaaat! Abonatul Connex nu poate fi contactat….. Trebuie sa-l vad! Ma uit la ceas: 14:56. Doamne, cum trece timpul! Voiam sa ma plimb, dar acum imi dau seama ca n-am nici o secunda de pierdut. O iau spre bulevard sa caut un taxi. Inima imi bate ca la balamuc. Strazile si oamenii trec pe langa mine fara sa lase vreo urma colorata. Doar viscol si fum. Nu stiu cum au devenit toate lucrurile atat de simple, dar acum sunt. Simple. Eu il iubesc. Eu il iert pentru tot. Eu nu pot trai fara el. Eu l-am inselat. El nu stie. El nu trebuie sa stie. Acum putem s-o luam de la capat. Toata dragostea mea pentru el imi furnica incheieturile. Ma clatin pe scari. Liftul e blocat. Niciodata nu merge! Nenorocitul de administrator nu stie decat sa ne ceara…
    E incuiat. Daca nu-i acasa? Fir-ar sa fie. Unde naiba am pus cheia aia? Imi golesc geanta pe jos si descopar nenorocita de cheie. O intorc in broasca. Deschid.


    Bezmetic, dau buzna pe scari. E bezna! Intr-o criza de inspiratie, ma reped la lift. Da ce, crezi ca merge?! Nici vorba! Niciodata. Al dracului Chioru’ dracului! Mereu vrea bani! Fondul de rulemnt pe mama ma-sii…. Maine ma duc sa vorbesc cu el. Azi o aduc pe Lilu inapoi si maine vorbesc cu administratorul. Zbor pe scari si ma incretesc de frig cand dau cu nasu’ de viscolul taios. Imi taie simturile in 2000 de bucati marunte. Imi croiesc drum pana la masina ingropata intr-un troian de 2 metri. E atat de frig… Imi indes caciula pe ochi si incep sa sap. Ura! Uite o oglinda! Sisif mai are o speranta!
    Dupa o ora de chin, Bestia mea incepe sa arate din nou ca o masina. Ba chiar reusesc sa nu rup cheia in broasca si sa ma strecor inauntru. Aburi din gura mea se lipesc de geamuri. Nu vad nimic! Singura mea sursa de caldura se zbate in pieptul meu inghetat. Lilu. Motorul. Mort. Shit! Incep sa ma agit. Nu stiu cat ma ajuta datul din maini si din picioare, dar alta iesire nu vad. Ma zbat prin si pe langa masina vreo 20 de minute, pana cand un suflet de mecanic caritabil se indupleca si incepe sa se-agite prin si pe langa masina pana porneste. E vecinul meu, Calota. Nu credeam ca-i pasa. Valuri de recunostinta vesnica ma inunda. Calota e un inger! Cred….
    Ca in filmele alea proaste, porneste masina, porneste muzica, porneste viscolul, porneste cautarea. Intotdeauna muzica iti explica starile conflictuale ale personajelor. Si nu intr-un mod foarte subtil. Ba chiar ostentativ. E o umplutura de cacat! In realitate nu canta viori de fiecare data cand doi amarati se saruta pentru prima oara si nici cantece de facut dragoste cand amaratii ajung in pat, pana se schimba cadrul la fetele lor zambitoare de a doua zi… Daca asta e a doua zi, ce muzica se-aude prin viscolul asta? Pai, ma gandesc: disperare, singuratate, suflet albastru si parasit, melancolie, amintiri, dorinta, cautare, regret… hmmm. Deci, scena se petrece asa: Prima ninsoare. Vanea parasit si singur isi cauta jumatatea prin viscol si ger. Porneste masina. La radio? Cranberries, Linger. Lilu se topeste dupa melodia asta…. Doamne, imagini colorate se tes pe parbrizul inghetat. Lilu si cu mine. O invat acordurile la chitara. Doamne ce frumoasa e…Ce frumos canta… O strang in brate si dispare. Incotro? Unde naiba se putea duce in miezul noptii? Era certata cu ma-sa, deci ma indoiesc ca ar fi plecat sa stea la ai ei. Mai ramane Cati, si…nici nu vreau sa ma gandesc, dar gandul nu-mi da pace: Costea! Il omor!
    Ce naiba-i aia?
    …
    Ma trezesc infipt intr-un morman de zapada. Cred ca traiesc. Oare?! Shit! Doamne ce-am derapat! Cainele n-are nici pe dracu’, dar eu abia imi revin din soc. Imi bate inima atat de repede… Dracu’ ma mai scoate de-aici. Bestia nu se clinteste nici in ruptul capului. Simt disperararea cum se frange sub roti. Se invart in gol. Miii de draaaaci! Ma uit neputincios la ceas: 8:54. Daca Bestia ma lasa balta, eu ma pis pe ea de dacie imputita si o iau pe jos. N-au decat sa o ingroape in cea mai intunecoasa groapa de fiare vechi din Bucurestiul asta nenorocit. O iau pe jos. Cum unde? 13 septembrie. La Cati! Da! Lilu trebuie sa fie acolo!
    Crima si pedeapsa! Transportul in comun….E totul atat de dezolant in autobuz. Intotdeauna am vazut autobuzul ca un fel de prelungire a agoniei cotidiene. E pur si simplu viata, cu toate elementele ei: social, economic, politic, uneori cultural, emotional si afectiv. E un fel de microunivers. O celula. Un atom, poate chiar nucleul civilizatiei… Uite un titlu bun: ‘Autobuzul – nucleul civilizatiei’. Ce rahat infect! Multi oameni. Urca, coboara impreuna cu vietile si problemele lor, cu egoismul, fericirea, nesiguranta, ura, necazurile lor. Oameni gri si urati. Uneori oameni frumosi si colorati. Mijloc de a ajunge din punctul A in punctul B. Dar cum? Cu fata lipita de geam sau cocotat pe scaunul din fata, privind lumea dezolanta in ochi? Oricum ar fi, fragmentele de viata pe care le surprind ma marcheaza uneori pentru totdeauna. Si culmea, ca nu tin niciodata minte scenele gretoase cu betivi, copii rebeli si nesimtiti, pensionari inacriti si comentatori politici de duzina. Nici macar tiganii imputiti care mi-au ciordit telefonul si portofelul prin cele mai ingenioase metode. Celula sociala……. Hmmmm. Nu prea merge, caci orice societate are o structura si niste norme. Cum poti sa structurezi societatea intr-un amarat de autobuz. Ce paturi sociale? Cei ce stau jos si cei ce stau in picioare? Albi si negri? Nu! Albastru deschis si inchis ca in bancul ala gretos. Cine conduce autobuzul? Ha! Soferul. Economia de autobuz: cumperi biletul, taxezi biletul. Economia subterana: nu taxezi biletul, nu cumperi biletul. Cultura de autobuz: Radio Romania Tineret vs. Radio Pirat Big Berceni; sau poate afisele lipite cu guma de mestecat pe geamul din spatele soferului: ‘Un Bucuresti mai curat pentru fiecare’ vs. ‘Ro-manele – Sala Polivalenta’. Politica de autobuz: PRM vs PSD la o punga de seminte intre nea’ Gigel si tanti Mita. Emotii de autobuz: El si ea se saruta tandru spre furia comitetului de pensionari. Interminabile clisee polemice: ‘Tinerii din ziua de azi…..’; ‘Divizia A si Procesul Etapei’; ‘Toate ca toate, dar eu cu cine votez?!?’; ‘Nenorocitii dracului de parlamentari, ca fura de la noi si baga in buzunare…’.
    Frana brusca. Gandurile mi se izbesc de geam. Ma trezesc. Imi fac loc cu coatele sa cobor: 13 septembrie, statie cu ghinion. Blocul lui Cati e undeva aproape, parca. Am fost de cateva ori s-o culeg pe Lilu, dar era intuneric de fiecare data.. Nu-i nimic, batrane, gasesc eu si strada ta. Sau… ma gaseste ea pe mine. Strada Baltagului. Uite unde m-a gasit Nechifor Lipan! Ha! La 100 de metri de mine, Costelivul nenorocit o scoate pe Lilu dintr-un taxi galben. Il omor! Alerg ca un disperat si gafai ca un tuberculos, dar tot nu resusec sa-i prind din urma. Cacat! Are interfon! Disperarea te impinge uneori sa faci lucruri nesabuite. Dar alteori te inspira sa apesi toate cele 24 de butoane, sa asculti cu stoicism toate cele 12 injuraturi de mama care urmeaza si intr-un final apoteotic sa intri in scara blocului. Bine, si-acum? Cutia de scrisori. Familia Stoica………apartament 16. Imi tremura picioarele atat de rau ca trebuie sa ma sprijin de zid. Scarile jegoase nu se mai termina. Ma omoara! La propriu. Gata! Maine ma las de fumat! Promit. Jur! Daca Lilu se intoarce la mine, maine ma las! Ne lasam impreuna, asa cum am zis mereu…. 14, 15, 16!
    Sun. Nimic. Sun din nou. Nimic. Incep sa-mi pierd cumpatul. Bat cu putere. Iese un vecin.
    -Ce doriti? Ce-i cu scandalul asta? Vreti sa chem politia? Pe cine cautati?
    In acelasi moment figura galbejita si costeliva se iveste in deschizatura usii.
    -Costea, lasa-ma sa intru, ca astia cheama politia!
    Se chiombeste ca bou’ la mine. Ma apuca toti dracii.
    -Ce vrei? Ce cauti aici?
    -Tu ce crezi? Vreau sa vorbesc cu Lilu! Stiu ca este aici si trebuie sa vorbesc cu ea!
    Superior:
    -Lilu nu este aici!
    Violent:
    -Am vazut cum ai scos-o din taxi imbecilule! Lasa-ma sa intru. Lovesc usa cu putere si il trantesc de perete. Liluuuuuuuuuu, vino putin, te roooog!
    Il aud cum trancaneste in spatele meu cu vecinul:
    -Nu, nu-i nevoie sa chemati politia, este in regula, suntem prieteni cu domnisoara Stoica. Ne-a lasat cheia. Va multumesc oricum pentru grija….
    -Nu mai striga degeaba ca o trezesti. Nu se simtea bine…
    Panicat:
    -Ce-are? E bolnava???
    -Nu stiu. Nu cred. Cand am vorbit eu cu ea, parea bine, iar cand am ajuns lesinase in taxi. Cred ca era doar obosita… Oricum, din moment ce pe mine m-a sunat, inseamna ca de mine are nevoie, nu de tine!
    Sunt pe punctul de a-mi iesi din minti:
    -Costea, te rog, nu incepe, nu ma provoca. Stii ca nu ai nici un drept sa faci afirmatii de genul asta. Liliana este prietena mea! Intre voi totul s-a terminat. Si sa nu-ti inchipui cumva ca plec inainte sa vorbesc cu ea.
    Ii urmaresc reactiile. Sta neclintit in picioare in fata mea. Ma asteptam la o reactie agresiva din partea lui, insa singura reactie este un rictus superior de hiena bolnava. Nu-mi pasa de el. E un vierme, si n-o sa ma impiedice el s-o aduc pe Lilu inapoi acasa. Totusi, n-o sa-i permit sa faca pe smecherul cu mine. Trebuie sa inteleaga ca de-acum inainte s-a terminat. S-a terminat cu excursiile la bunici, cu telefoanele in miez de noapte si cinele in trei. Ce patetic! De doi ani de zile saliveaza dupa ea intruna. L-am tolerat mereu pentru ca chiar si mie mi s-a facut mila de el. Lilu era a mea si stiam ca sarmanu n-are nici o sansa. Insa chiar trebuie sa-i suport mecla galbejita si in caesul al doisprezecelea?! Eu si Lilu trebuie sa vorbim intre 4 ochi! Trebuie ori sa-l enervez rau, sa plece, ori sa-l fac sa inteleaga odata pentru totdeauna ca este in plus intre noi. De inteles, se pare ca nu intelege. Parca-i nebun, asa se poarta de cateva luni incoace. Praca pandeste mereu, si mereu cu zambetul ala superior, de parca stie el ceva…. Ma trece un fior rece…. Trebuie sa scap de el…
    Impaciuitor:
    -Asculta, Lilu trece printr-o perioada dificila, si orice ar spune ea, stiu ca are nevoie de mine.. Intelege, de mine are nevoie, pe mine ma iubeste! Si, imi pare rau (pe dracu!) ca ai suferit, dar nu a fost vina mea. Si atunci cand am cunoscut-o avea nevoie de mine. Intre voi totul se sfarsise. N-a fost vina mea. Stiu ca mi-ai purtat ranchiuna multa vreme, dar gandeste-te ca poate asa a fost scris. Oricum ar fi, destin sau coincidenta, Lilu si cu mine suntem sortiti sa fim impreuna, intelegi (slabe sanse…)?
    Astept o reactie. Orice reactie… Inschimb Costea parca a luat-o razna. Parca nici nu m-a auzit. Ba chiar zambeste! Imi pierd firea… Ma ridic de pe scaun amenintator si il apuc de umeri. Il scutur putin:
    -Dispari odata! Intelege, nu ai nici o sansa!
    Asta a fost! Costea se inroseste pana in varful urechilor, ma impinge cu putere si rabufneste violent:
    -Tampitule! (raman blocat… voiam o reactie, dar nu-l credeam niciodata pe costeliv in stare de asa o forta….poate l-am subestimat….hmm) Da, ce te uiti asa la mine, esti un natarau (ha, nu credeam ca mai foloseste cineva cuvantul asta!)!Nu stiu ce tot indrugi acolo, dar iti racesti gura degeaba! Nu plec nicaieri. N-am sa plec niciodata, si acum mai mult ca oricand. Stiu ca nu va mai intelegeti, si acum e momentul meu. Nu cred ca te mai iubeste, caci altfel nu-mi explic…. Nu, nu, n-am s-o tradez, dar afla ca esti departe de adevar. Mai bine pleaca tu, pana n-o sa-ti para rau ca ai ramas…
    Ceeeeeeee??? Indrazneste nenorocitu’ sa ma ameninte. Da’ ce-a vrut sa spuna, sa o tradeze?! Ce secret infect poate sa aiba Lilu cu tampitu’ asta? Nuuu, trebuie sa aflu. Aplic alta tactica:
    -Esti disperat, si nu cred o boaba din ce spui. N-ai decat sa stai in coltul tau intunecos si sa asisti mereu la fericirea noastra, daca asa vrei…..Din partea mea, poti sa-i duci si trena la nunta NOASTRA, ca nu imi pasa, oricum esti pierdut….
    L-am invins. Costea se confeseaza nervos, cu scuipati marunti ce ma ataca prin strungareata lui respingatoare:
    -Da? Da? Ei bine afla ca Lilu vrea sa se desparta de tine de tine de multa vreme, si asteapta doar momentul potrivit. Si, judecand dupa valiza pe care tot eu am carat-o pana sus, se pare ca a si plecat… Si … (face o pauza si isi trage sufletul temator… Zi ma! Ce?) …. Mai afla ca Lilu te-a inselat! (CUUUUUM? Nefericitule! O sa-ti para rau….Dar imi pastrez totusi calmul!)…Da, da! S-a intors la mine…. Si bine a facut, pentru ca eu nu o voi face sa sufere cum ai facut tu, tampitule!
    Atat! Ma reped la el fara control si fara sa-mi mai simt corpul de furie. Innebunesc! Dedata ma trezesc izbit de perete de-un pumn greu. Raman la pamant, doborat de Costea si de o suferinta cruda si sufocanta. Plang! Plang in fata lui, lovit de umilinta si gelozie. Lilu si Costea! Mi se face greata! Costea, victorios, ma ridica. Intr-o incercare patetica, cu lacrimi amare in ochi:
    -Te rog, spune-mi ca nu e adevarat…. Te r-o-g!
    Un Costea de piatra, deschizand usa de la intrare:
    -A inceput in septembrie, cand am fost impreuna la tara! Imi pare rau….(pe dracu ii pare!). Lilu urma sa-ti spuna… S-a terminat!
    S-a terminat…
    …
    Ma trezesc din nou in strada. Baltagul m-a lovit in teasta cu sete. Din nou, si din nou. Ma prabusesc langa un zid. Ma doare! Ma doare! De ce???? O urasc! Cum a putut sa ma minta in halul asta? Cuuuuuuum? Nu inteleg… Din septembrie…. Cu Costea! Idiotule! Tampitule!
    Ce fac acum? Ce fac? Otrava ei mi-a lasat un gust atat de amar, ca imi vine sa vomit. Ma chircesc langa zid si scuip toata cafeaua de dimineata, toate tigarile, toate visele, o scuip pe Lilu. Sunt la pamant! Zapada grea se asaza pe umerii mei aplecati. Lacrimi si fulgi pe obrazul meu…al meu….
    Setea de razbunare ia locul suferintei crancene. Ma ridic cu demnitate de pe jos, calcand in picioare zapada murdara de cafea, de vise si de Lilu. Ma duc acasa!
    …
    Ajung in scara blocului. Nu pot sa intru in casa! Toata casa duhneste a Lilu. Nu pot s-o respir! Trebuie s-a mi-o scot mai intai din trup si apoi din minte. Lilu e ca un drog. Pe ea o respir! Ca o dependenta bolnava. Mai intai trebuie sa scap de dependenta fizica, iar de cea psihica ma ocup eu mai tarziu. Sex! Trebuie sa fac sex. Pe cine naiba sa sun? Toate femeile mele m-au uitat probabil in doi ani de cand eu le-am uitat pe ele. Ce trist. Lilu m-a rupt de toata viata mea, si acum cand trebuie s-o iau de la capat, nici nu stiu de unde sa incep. Da-le naibi de femei! Ma duc sa-mi iau o sticla de whisky!!! Ba nu! Imi iau doua sticle. Daca e, il sun pe vechiul meu tovaras Bob sa-mi vars amarul la el…. Da!
    Pasii mei tristi aluneca pe gheata pan’ la supermarketul din spatele blocului. Se leaga iar o prietenie profunda inre Jack, Jim si cu mine, si ne indreptam toti trei la casa sa platim pretul prieteniei: 2.300.000. La casa, extraordinar, ma loveste o epifanie: Flori! Ma soarbe din priviri… Extraordinar! Trebuie s-o aduc pe Flori la mine chiar azi. Ma uit atent la ea: ochi mari tuciurii si rugatori, par negru stralucitor, frunte lata, corp firav… Drace! E chiar frumusica tigancusa! Setea de razbunare imi arde tamplele. Pornesc la atac:
    -Domnisoara Florentina! Ce faceti?
    Flori roseste toata, si-si infige privirea in pamant.
    -Binisor. Cu ce va pot ajuta? Sampanie si caviar, ca de-obicei?
    Nebunatica, e geloasa pe Lilu... Mi-aduc aminte ca Lilu se plangea mereu ca Flori se rasteste la ea si o pacaleste la rest. Hi, hi!
    -Dumneavoastra? Cum va mai merge? Domnisoara prietena dumneavoastra? (Bingo!)
    Cu o tristete neprefacuta:
    -Ce sa fac?! Singur….. domnisoara m-a parasit pentru altcineva. Chiar am nevoie de o consolare… o privesc cu coada ochiului. Atat astepta. Se lumineaza toata la fata. Tocmai de aceea mi-am facut doi prieteni noi! II arat cele doua sticle. Flori incepe sa rada cu pofta. Le marcheaza.
    -2.300.000. Platiti tot cu card?
    -Nu, le plateste ficatul meu mai tarziu! Rade. E tare draguta, dar mi se falfaie de asta. Eu vreau sex! Ii intind cardul. Imi dau seama in ce hal arat si mi-e rusine. Nicioadat n-am fost asa neingrijit. Daaar, se pare ca lui Flori nu-i pasa. Nici nu trebuie sa ma chinui prea tare s-o aduc in patul meu chiar azi. Sa stearga tiganca urmele de Lilu din asternut!
    -Te superi daca-ti voi sune pe nume, Flori?
    Flori roseste din nou. Da din cap in semn ca nu. Glumet:
    -Iar tu poti sa-mi spui Ivan, bine? Ii fac cu ochiu’.
    -Altceva mai doriti?
    Cuceritor (cred..):
    -Pe tine! Ce zici?
    M-as fi asteptat sa se transorme intr-o sfecla, dar spre surprinderea mea, nu mi-a mai lasat ocazia s-o mint ca glumeam:
    -Eu ies din tura la 2. Vino sa ma iei!
    Nu-mi incap in piele de bucurie. A fost prea usor. In mod normal n-as fi picat pentru o prada asa usoara, dar acum, avand in vedere….
    -In cazul acesta, stai putin…
    Dispar printre rafturi, si ma intorc cu o sticla de spumant Angelli (ce stie tiganca, sampanie sa fie) si caviar. Flori se topeste de placere.
    -Domnisoara, va astept la 2 fix. Sarut mainile. Si, ca de obicei, ii prin mana de dupa tejghea si o sarut infocat. Atingerea brusca imi provoaca insa o sila inexplicabila. Ma urasc! O urasc pe Flori. O urasc pe Lilu!
    …
    Dechid sticla de Jack si ma asez la masa in bucatarie. Scrisoarea lui Lilu zace intr-o balta de lapte. Nu stiu ce sa fac.O mie de ganduri se lupta pentru suprematie: uit-o, e o nenorocita; o mangaiere; un sarut; Ana asta vara; Lilu sufera; durere; singuratate; s-o sun; sa n-o mai sun nicioadata; sa arunc scrisoarea mincinoasa; auzi tu “eu nu sunt ca tine….eu n-am putut, n-am fost in stare…nu te mai iubesc… nu te mai suport…”. Clar! O urasc cu toata fiinta mea. Iau scrisoarea si o rup in bucatele marunte. O arunc. Deja ma simt mai bine. Iar incepand cu 14.31, sper ca ma voi simti chiar excelent. Ma uit la ceas: 12:34 + 4 pahare de whisky. Mai am o ora jumate si inca 5 pahare si trebuie s-o iau pe Flori. Motu isi ascute ghearele in picioarele mele. Urla de foame.
    -Motu lu tata… Pssss, psssss! A plecat ma-ta! A plecat, te-a lasat aici sa mori de foame… Ceeeeee… te uiti asa la mine?! Arati ca dracu’! N-ai decat sa mori de foame! Iar cand o sa mori te trimit pachet la ma-ta sa se zgarie singura pe ochi de-acu inainte. Sau s-o zgarie ala pe spate…. Ma cutremur. Ii vad. Goi. Bleeeaaah!
    Il hranesc pe Motica si ma duc sa ma spal. Duhnesc a Lilu!
    Incep sa arat din nou ca un om. Bine, dar un om neom. Fara sentimente, fara scrupule, ma pregatesc sa fac sex cu Flori. Incep sa strang prin casa, sa sterg urmele ultimilor doi ani. Si sunt multe: papucii ei, halatul ei roz, cremele, parfumurile, cescutele de portelan, CD-urile, filmele, pozele, hainele, cartile, zambetul din oglinda de la baie, pasii din covor, urma din perna, mirosul din asternut, buzele ei din cana de cafea, degetele ei de pe corzile chitarii, glasul ei din timpan, pe ea din inima mea. Le iau pe toate si le inchid in camara. Probabil ca o sa vine sa si le ia. Sau poate ca o s-o trimita pe Cati. Ar fi in stare… Mai dau un pahar pe gat. Nu stiu cum s-a dus o sticla. Universul meu mov se invarte cu mine. Iau chitara si ma asez pe canapea. Nu cred ca am cantat vreodata atat de sfasietor… daca m-ar auzi… s-ar intoarce la mine… as ierta-o si am fi din nou fericiti impreuna…aaah, numai daca s-ar intoarce….lilu…
    …
    Deschid ochii. Ma uit in jur. Nu recunosc nimic. Unde-i tabloul lui Lilu? Unde-s florile ei roz si lumanarile parfumate? Unde-i Lilu?
    Imi revin. Ma uit la ceas: 13:54. Cacaat! Am intarziat. Bine ca am facut dus inainte. Ma doare capu’ de mor! Ma ridic cu greu si ma duc sa ma imbrac. Razbunare!
    …
    Imaginile s-au contopit. Nu stiu exact cum am ajuns in dormitor, cum mi-am scos hainele, cum i le-am scos ei, daca am putut sau nu. Oare am putut? Dau patura la o parte. Trupul ei gol si masliniu pare sculptat de Michelangelo Buonarotti. Cu toate astea, nu-mi inspira nimic. Doarme in locul ei. Ce blasfemie! O fata frumoasa doarme cu capul pe perna lui Lilu. O ating. Nimic.Nu mi se scoala de nici o culoare. Mi se face frica. Daca n-o sa mai fiu in stare de-acum inainte? Oribil! Sa-mi fure si asta.. O urasc! Insa gandul la ea functioneaza ca prin minune… Sunt un animal. Ba parca o si aud:
    -Vaneaa?! Iubitule, unde esti? Iub, esti acasa?
    Cacaaaaaaaaat! Chiar o aud! Lilu e aici! Sar din pat si-mi caut disperat hainele. Diavolul mi se strecoara insa in suflet, dupa ce mi s-a strecurat in pat. De ce sa ma ascund? Las-o sa ma vada! Nenorocita!
    -Da iubito, sunt aici!
    Vocea se apropie:
    -Trebuie sa vorbim! Imi pare rau pentru tot….Trebuie sa-ti zic ceva! Auzi? Dar unde sunt toate……….
    In momentul asta apare in cadrul usii. Vorbele ii ingheata pe buze. Timpul parca ingheata in loc. Dulcea razbunare imi ingheata in suflet. Flori se trezeste si ingheata ghemuita cu patura la gat. Secundele pareau vesnicii intunecate. Tacerea se lasa peste inimile noastre impietrite. E frig!
    Timpul o ia din nou din loc. Imi gasesc halatul si ma acopar! Ma adun si afisez o atitudine indiferenta, ba chiar vesela:
    -Ai venit sa-ti iei lucrurile? Sunt TOATE in camara! Ahhh, ce golan sunt (ii fac cu ochiu lui Flori), ea este Flori, prietena mea. Flori, cred de fapt ca o cunosti pe Liliana…
    Flori roseste si tace malc.
    Lilu paleste brusc si se clatina. De ce nu lesina? Vreau sa lesine! Lesina! Plangi! Nenorocito! Mincinoaso!
    Lilu pare calma. Ma priveste cu dezgust:
    -Esti un prost! Te iubesc atat de mult ca ma doare (minti!). Venisem sa-ti spun ca-mi pare rau (incepe sa planga… mi se rupe sufletul…ma topesc de tot)…imi pare rau c-am venit…Adio!
    Imi arunca cheia de la aprtament la picioare si o ia la fuga trantind usa.
    Umbra de femie din patul meu se ridica si incearca sa ma consoleze. O resping violent:
    -Ce vrei? Imbraca-te si du-te!
    O las in suferinta ei si ma inchid in bucatarie. Ma clatin. Ce naiba fac? Ce naiba am facut? Imi frang capul in maini si razbunarea in tample. Ma urasc. Sunt un prost. O iubesc mai mult decat orice pe lumea asta. Asta-i adevarul! O iubesc orice ar face. Nu are ce face sa ma opreasca. Si ea ma iubeste, stiu asta. E de ajuns!
    Parca mi s-a ridicat o greutate imensa de pe umeri. Mi se pare totul atat de simplu acum. Trebuie s-o prind doar din urma sa-i spun. Trebuie sa ma ierte, cum trebuie s-o iert si eu pe ea. Trebuie! Trebuie sa existe o explicatie…
    Ma reped ca o furtuna peste Flori. Caut cheia pe jos. I-o intind si o sarut pe frunte:
    -Esti un copil frumos! Sa nu-mi porti pica…Uite ia cheia asta! Du-te si manaca ceva, fa un dus, si incuie cand pleci, bine?
    Nu mai astept raspuns. Alerg cat ma tin picioarele. Ma gandesc chiar sa caut masina pe unde naiba am lasat-o… Nu stiu. Nu conteaza cum, o s-o ajung din urma si o s-o aduc inapoi! Jur!



    Imi tremura toate simturile. S-a terminat! Chiar s-a terminat. N-o sa-l mai vad niciodata…Nicioadata… Ma uit in dreapta si-n stanga….Strada e pustie. E atat de frig, ca nici nu pot gandi. Incotro acum? Nu-mi pasa. Nu-mi mai pasa de nimic. Nu-mi pasa de mine. Nu-mi pasa de copilul meu. Nu-mi pasa de parintii mei, de Cati, de Seb, de nimeni. Ce proasta am fost. Cum de am crezut ca poate sa se schimbe?! Ca eu as putea vreodata sa-l schimb…. Niciodata. Imagini suprapuse: Vanea cu altcineva in patul nostru…. Ce oribil! Doamne, ce oribil!
    Ma simt ingrozitor. Ingrozitor de singura, si viata mea atat de inutila. INUTILA! Ma dezgusta. Ma dezgusta Vanea. Ma dezgusta pantecele meu. Ma dezgusta strada asta si oamenii care nu trec pe ea. Ma dezgusta frigul si ma dezgusta dorinta. Cum? Nu imi explic de ce…. De ce ma uit inapoi? De ce nu ma pot opri sa ma uit peste umar. Ma urasc! Sunt atat de slaba. Corpul ma tradeaza. Mi se strange stomacul cand mi se pare ca aud pasi in urma mea si ma astept sa ma intoarca din drum. Sa ma intoarca si sa-mi spuna ca a fost o greseala. Ca fata aia nu este prietena lui, ca nu au facut sex, ca a vrut doar sa-mi faca in ciuda. Nu inteleg. Deabia plecasem….
    Nu mai am lacrimi sa plang. Oricum ar fi inutil. S-a terminat. Ma simt sleita. Singurul lucru pe care il mai simt este greata. In rest sunt atat de amortita, ca mi se face pielea de gaina. Oare am devenit eu neom? In ce m-am transformat?
    Totul este atat de dezolant… Unde ma duc? Unde? Nu conteaza unde…. Unde ma duc pasii.
    Cred ca incep sa pierd contactul cu realitatea. Am murit pe dinauntru. Singurul lucru care mai traieste inauntrul meu este tot al lui. Totul in jur e atat de alb si de frumos… Ce oribil…. E atat de frumos! De ce sunt eu atat de urata? De ce e viata atat de urata? Cum poate fi ambalajul atat de imaculat cand miezul este atat de gaunos? Simt nevoia sa distrug si ambalajul si miezul. Sa distrug raul in esenta lui, din mine, din el.
    Acum o ora parea totul atat de simplu. Parca tot universul se redusese la povestea mea. Parca toate problemele universale isi gasisera rezolvarea intr-o ecuatie de trei simpla. Si cand am rezolvat-o, am simtit ca am atins un echilibru universal perfect. Doamne, cat de mult m-am inselat… Suntem oameni. Nu putem atinge perfectiunea. Niciodata.
    …



    “Ieri, 23 ianuarie, la ora 19:55, o tragedie cumplita a zguduit trecatorii in plin centrul capitalei. Liliana Neacsu, studenta in ultimul an al Academia de Teatru si Film, si-a pus capat zilelor aruncandu-se de la ultimul etaj al unui bloc din Piata Universitatii. In urma autopsiei reiese ca tanara de numai 22 de ani era insarcinata in luna a doua. Motivele sunt inca necunoscute, dar politia a deschis o ancheta………..”




    -Sfarsit-



    III. Epilog

    Se nasc oameni
    Oamenii mor

    Se nasc vise
    Visele mor

    Se naste dragostea
    Dragostea moare

    Se nasc regrete
    Se naste suferinta
    Se nasc cliseele: Viata merge mai departe…

0 comentarii:

Leave a Reply

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)
xiaomi

Descarca gratuit peste 3750 de melodii karaoke, romanesti si straine.

Descarca gratuit peste 3750 de melodii karaoke, romanesti si straine.